Tag: oameni

Îmi trebuie putere

N-am fost niciodata în toata viața mea în situația de a cere putere. Am fost tare, am fost optimista, m-am luptat pentru fiecare bucurie şi m-am bucurat pentru orice luptă câştigată.

Am tânjit tot timpul după vremea în care vom privi detaşaţi cum lucrurile merg bine, merg singure, merg. Am avut chiar speranţe că asta se va întâmpla într-o zi şi simţeam chiar că ziua aceea e aproape. Şi chiar atunci când credeam că dacă întind mâna ating vremurile pe care mi le doresc pentru mine şi familia mea, chiar atunci zic, ceva s-a întâmplat şi lucrurile au luat-o razna.

Nimic nu se mai potrivește cu nimic. Pentru fiecare punct de pe agendă rezolvat, apar la sfârșit alte puncte. Fiecare zi e plină până la refuz și cel mai grav e că am început să ne amanetăm nopțile. Și știți cum e la amanet, dacă nu le recuperăm la timp s-ar putea să nu le mai recuperăm niciodată.

Continue reading Îmi trebuie putere

Scrisoare catre fetele mele

Dragele mamei,

Încep scrisoare asta către voi fără să știu cu certitudine ce vă voi spune. Deși dormiți în camera de alături și, ca în fiecare seară, v-am spus și astăzi noapte bună, simt că-i momentul să vă scriu. Nu am convingerea că veți citi și cu atât mai puțin că veți înțelege frânturile de idei ce vor urma. Îmi doresc totuși să vă spun din nou cât îmi sunteți de dragi,  cât vă iubesc și cât de mult mi-aș dori să aveți o viață fumoasă.

Știam că nu vă nasc într-o lume perfectă. Știam că meritați tot ce-i mai bun, la fel de bine cum înțelegeam că îmi va fi imposibil să ofer chiar totul, că îmi va fi peste putință, oricât de mult m-aș fi străduit, să vă feresc de toate relele și să vă țin departe necazuri, dar dragele mamei, cu toate astea, am ales ca voi să veniți pe lume aici. Să creșteți alături de noi, să vă formați ca oameni și să învățați ce-i bine și ce-i rău aici, în casa noastră, pe strada noastră, la școala noastră…

Copiii sunt lipsiți de griji, așa spunea cândva bunica, dar probabil ea era prea ocupată pentru a vedea cum umerii voștri fragili sprijină griji pe care noi, adulții, cu greu le putem observa. N-am să uit niciodată chipul transfigurat de îngrijorare pe care Iulia îl avea atunci când m-a anunțat disperată: Mami, pe Sonia a călact-o mașina. Nu, nu glumesc! La fel de bine cum știu că în serile în care bunica nu se simte bine, voi două stați în camera voastră și vă promiteți una alteia că de acum înainte n-o veți mai supăra. E drept că imediat ce bunica își revine, promisiunile își pierd din valoare și grijile se schimbă, dar ele sunt acolo, fie că vorbim de următorul test la matematică sau mișcarea care nu vă iese la orele de dans. Din păcate nu vă pot da asigurări că ele, grijile, vor dispărea vreodată cu totul, ba din contră, probabil că vor fi perioade în care vă vor apăsa mai mult decât acum, să învățați să trăiți cu ele fără ca asta să vă afecteze frumusețea vieții este o artă pe care voi va trebui să o deprindeți.  Desigur, eu voi fi aici cu un sfat, cu o mână întinsă, cu un umăr pregătit…

Continue reading Scrisoare catre fetele mele

Revederea de 21 respectiv 26 ani

Am trecut de 10 ani de la terminarea liceului, am trecut de 15 ani de la terminarea școlii generale, am trecut și de 20 ani de la terminarea liceului si de 25 ani de la terminarea generalei. Am trecut, dacă putem spune așa de numerele rotunde tradiționale la care se fac revederile între colegi.

Numai că anul acesta, atât colegi mei de școală generală cât și cei de la liceu s-au hotărât să facă cumva să ne reântâlnim cât mai mulți din generațiile noastre, așa încât la începutul lui iulie și respectiv începutul lui august voi fi la Târgoviște la revederile cu foștii colegi. Colegi e un fel de a spune, cu cei mai multi dintre ei am fost practic prietenă foarte bună, am petrecut împreună mulți, mulți ani. Cei mai frumoși ani, copilăria, prima tinerețe… ce vremuri!

Acum, noi nu prea știm ce se face la întâlnirile astea. Ne gândim că se strâng toți foștii colegi la școală sau la liceu, după caz, se strigă catalogul se recunosc colegii se discuta despre ce a făcut fiecare, după care se merge la un restaurant și se petrec câteva ore frumoase, tot așa, depănând amintiri.

Continue reading Revederea de 21 respectiv 26 ani

Luăm și noi o hotărâre?

Oricât aș fi împotriva dictaturilor, nu pot să nu observ că atunci când un singur om este responsabil de o decizie, aceasta este luată mai ușor și cu mai multe șanse să fie una bună, fie și numai prin prisma faptului că nu-i întârziată.

Oserv în jurul meu că oamenii sunt din ce în ce mai reticenți în a-și asuma responsabilități, cu atât mai mult cu cât fișa postului nu le-o cere. Este mult mai bine să ne ferim să facem alegeri, să-i lăsăm pe alții să le facă și, dacă ceva merge prost, să sustinem sus și tare că nu noi am hotărât asta. În ochii mei întotdeauna vor fi cu cel puțin o treaptă mai sus cei care iau decizii proaste și își asumă asta, față de cei care nu iau nicio decizie. Sunt, evident, mult mai sus decât aștia doi, cei care iau decizii bune pe care și le asumă.

Iar m-am pierdut în amănunte, ce vreau eu să zic este că nu-mi plac locurile în care deciziile sunt luate de un comitet în care nimeni nu are ultimul cuvânt. Cel puțin nu în branșa noastră.

Continue reading Luăm și noi o hotărâre?

O noua provocare

No, acum dacă am terminat cu cozonacii, ouăle roșii, pasca și urările de bine, ne putem întoarce la rutina noastră zilnică pe care eu m-am hotărât s-o schimb. Nu, n-am de gând să-mi fac viața mai ușoară, ci din contră, mai grea. Ca să câștig două ore în fiecae zi, două ore doar pentru mine, m-am hotărât să mă trezesc din nou (o făceam fără probleme acum ceva timp) la ora 5 dimineața.

Astea două ore am de gând să le petrec la micuțul meu birou amenajat în pod, asta dacă nu cumva mă voi opri, acum în diminețile de vară, pe terasă. Și totuși podul este destinația perfectă, în liniștea de acolo am de gând să citesc și să scriu. Am 34 de cărți de citit și una de scris. Urați-mi spor!

Acum rămâme să vedem dacă reușesc, voiam să încep asta de azi, dar pur și simplu nu m-am putut trezi. Cum ar veni am început cu stângul sau, mai corect, n-am început deloc. De asta am ales să scriu aici, ca să mă ambiționez și s-o fac. 🙂

Continue reading O noua provocare

Din nou luni

Nu, nu mă plâng, la noi e o zi de relaș sau cel puțin cu gândurile astea ne-am trezit. Ce-o fi până diseară, vom vedea.

Am avut un wekend foarte frumos, sâmbătă am fost la țară, la ai mei și ne-am umplut de energie. Am respirat aer curat, ne-am plimbat pe câmp, am fost cu mama în vizită la niște oameni care au cea mai curată gospodărie de la țară din câte am văzut eu în viața mea. Mă refer la curte neamenajată, din aia cu pământ cum e prin sate. Oameni cu animale în curte, cu treburi la câmp, cu două pisici, și totuși fiecare lucrușor era pus la locul lui și nimeni din familia aia nu lăsa lucrurile la întâmplare, nici nu lăsa treburile pentru mai târziu. Mi s-a părut incredibil, mai ales când gazda ne-a spus că așteaptă să treacă weekendul ca să se poată apuca de curățenie. 😀

Și când credeam că le-am văzut pe toate, am fost ieri într-un sat de pe lângă București să sărbătorim un prieten și am găsit acolo o curte ca în povești. Plină, plină, plină cu flori. Reginele erau două magnolii, una roz/mov și una albă. Foarte frumoasă curte, vă spun, aș fi putut rămâne acolo măcar o săptămână. N-am rămas. 🙂

Continue reading Din nou luni

Care mai sunt regulile in autobuz

N-am mai mers de multă vreme cu tramvaiul sau autobuzul, de aceea orice corecție îmi veți face va fi binevenită. Scriu totuși despre asta deoarece am fetele fix la vârsta la care ar trebui să aplice pe stradă și în mijloacele de transport în comun teoria învățată acasă. Adică aceea că nu mergem pe stradă țipând zgomotos unii la alții, nu facem circ în autobuz, nu ocupăm locurile pentru mame si copii din fața, nu ne batem cu un tataie în baston pentru a ocupa un scaun, nu vorbim tare, nu deranjăm vecinii, nu ne uităm cu interes la alt grup de tineri care-și dau în stambă, nu ne suflăm nasul… și multe altele, că la un moment dat Iulia mă întreba dacă are voie să tină ochii deschisi și să respire.

Cât țin ele cont acum de învățămintele astea bătrânești care pe vremea mea se numeau bună creștere, nu știu exact, că nu-s lângă ele, dar cum le știu destul de timide, nu cred că fac prea mult spectacol pe drumul până la școlă și înapoi.

Și cu toate astea…

Continue reading Care mai sunt regulile in autobuz

Sunt sau nu dependenta de online

Mă întreba săptămâna trecuta Vienela și am găsit azi timpul necesar pentru a sta un pic și a-mi pune gândurile în ordine.

Nu-s dependentă, vine concluzia mea după două minute de gândire. Nu, nu-s. Dacă s-ar desființa mâine internetul și ar dispărea și computerele, aș suferi o vreme, dar nu după internet, ci după oamenii cu care nu mai am cum sa iau altfel legatura dacă n-am net. Probabil că după o scurtă perioadă i-aș găsi eu cumva.

Am multe plăceri care n-au legătură cu online-ul: citesc, scriu, gătesc, cos (acum mai putin că de vreo doua zile renovăm), mă plimb, mă întâlnesc cu prietenii, conduc mașina, pedalez, mă joc, am ce face.

Continue reading Sunt sau nu dependenta de online

Ce trece timpul…

imbatranimSunt aproape 5 ani de cand am blogul. E drept ca nu m-am gandit atunci ca voi scrie aproape zilnic vreme de 5 ani, dar acum nici nu stiu cum a trecut timpul. Pana mai ieri, doar creșterea fetelor mele îmi dădeau măsura timpului care trece. Numai că, nu numai ele se schimbă ci și noi. Eu mai puțin, voi, ăștia tineri, mai mult.

Îmi dau seama că am cunoscut la un moment dat o blondă frumoasă, studentă le medicină și cu vorbele la ea. Gândea. Vă spun, era o copilă blondă cu o vorbă romanească dulce și cu mult bun simț. Nu-i ca și cum nu le-ar mai avea, dar știți câte s-au schimbat de atunci? Blonda a terminat facultatea, a plecat în Marea Britanie, și-a găsit acolo un job pe măsra ei și anul ăsta se mărită. Copila blondă se mărită. Să-i fie într-un ceas bun, eu le urez de pe acum mulți ani de fericire, după ce trec de stresul pregătirii nunții de vis.

Acum 5 ani Tomata cu scufiță abia daca se năștea. Numele ăsta zic. Andreea avea deja blog de aproape un an și se semna peste tot cu Hellen. E drept, un an început în forță, cu multe posturi și cu și mai multe comentarii. Asta i-a dat încredere, a continuat, a crescut și schimbat jobul și, ce credeți, anul ăsta se mărită. 😀

Continue reading Ce trece timpul…

Dupa fapta si rasplata

carucior fier vechiAcum vreo trei ani, într-o  după amiază mă întorceam acasă de la job conducând pe repede inainte. Nu prea eram atentă la ce se întâmpla în jur, însă la intersecție la Diham, n-am avut cum să nu observ un om cu un cărucior pliabil (da, nici nu știam ca exista așa ceva) pe care căra o magaoaie de cutie de frigider. Voia probabil să o duca la fier vechi. Acolo, în intersecție, căruciorul ăla de jucărie, practic, a cedat și îi căzuse omului frigiderul în mijlocul drumului.

L-am ocolit cu stil și am oprit la bancă. Am trecut apoi pe la  Mega Image și am pierdut ceva timp acolo. Când, în sfârțit, mi-am continuat drumul spre casă, l-am întâlnit din nou pe nenea cu fierul vechi. Reușise să înainteze cam 500m și căruciorul cedase din nou.

Afară vremea era destul de geroasă (cam mijloc de februarie), iar asfaltul, ce a mai ramas din el, era  plin de zăpadă topită, mâzgă sau cum îi mai spune acum mocirlei de altă dată. Imaginea omului care încerca din nou să-și repare căruciorul cu care avea de gând să care greutatea aia (vă spun, era un frigider mare de tot), era de-a dreptul dezolantă.  Am trecut din nou de el, dar deși l-am compătimit deprima dată când la-am văzut, acum m-am hotărât să fac ceva. Ce mă costa să opresc și să-l ajut să-și ducă marfa până acasă? Ia să vedem…

Continue reading Dupa fapta si rasplata