Vineri (de Black Friday-ul românesc) la Domo. O bătrânică cu soțul ei îndrăznesc și îl întreabă pe unul din consultații de vanzări de la raionul de telefoane:
– Nu vă supărați, vrem și noi să luăm un telefon (ceva la 89 lei), si avem patru telefoane vechi de dat la schimb. Mai trebuie să plătim ceva?
Consultantul se uita la ei cu oarecare jenă și le spune că pe telefoanele vechi vor primi între 5 și 10 lei, nu mai mult. Va trebui să achitați diferența.
Nu s-a mai întâmplat niciodată să nu apuc să scriu pe blog măcar două cuvinte de-a lungul unei întregi săptămâni. Am mai avut eu perioade și mai grele ca asta, dar tot am găsit acolo câteva minute pentru jurnalul ăsta virtual. Acum însă mi-a fost imposibil, deși laptopul mă aștepta cuminte în fiecare zi conectat la internet și cu parola blogului ținută minte. N-a fost să fie!
Mi-am încălcat promisiuni (sper ca săptămâna ce vine să reușesc să le duc totuși la bun sfârșit), n-am răspuns unor mailuri destul de importante, am lăsat temele copiilor necorectate și nu mi-am curățat unghiile de oja sărită decât sîmbătă târziu. Am avut însă motive întemeiate să nu pot face toate astea, sper numai să nu fi fost totul în zadar.
Am umblat prin spitale (nu pentru mine, dar pentru niște oameni destul de apropiați), am avut în gazdă o fetiță din Germania venită la Waldorf cu un grup de copii de la ea din țară, am avut de predat o comandă care ne depășea cu mult capacitatea de producție într-un termen foarte scurt, etc. Nu mai vreau să-mi aduc aminte. Aș vrea s-o iau azi de la zero, dar mă gândesc la ziua de mâine și îmi dau seama că urmează o săptămână la fel de stresantă. Poate și mai și. Din nou spitale, din nou comenzi urgente, unde mai pui că joi e ziua mea, sâmbătă plec la țară și în două săptămâni sunt nașă de cununie și botez. N-am comandat lumânările, n-am rochie pentru biserică, n-am învățat Crezul, n-am luat hăinuțele de botez pentru bebe ștrumf. Hai că stau bine!
Ca să nu facem decât două drumuri la secție, ne-am interesat pe net ce acte ne trebuiesc și ieri după amiază am plecat spre Secția de Poliție de care aparținem, cu actele la noi și fără prea mari speranțe, pentru că nu știam ce program e pentru depunerea actelor, pe site-ul Secției nu scrie programul, iar la telefonul de la informații nu răspunde nimeni.
Dacă vă interesează vă scriu mai jos de ce acte aveți nevoie dacă vreți să-i faceți copilului carte de identitate pentru că a împlinit vârsta legală pentru a avea una. By the way, formularea corectă nu este dacă vreți să-i faceți, ci aveți maxim 15 zile de când puștiul împlinește 14 ani ca să vă prezentați cu el la secție și să solicitați actul.
– Cerere tip (o completezi acolo);
Stau in fata noului meu laptop Asus, mai exact ăsta dacă intereseaze pe cineva. Am laptop nou pentru că cel vechi s-a stricat și era în garanție, așa că mi-am putut alege altul. Da, se poate și la noi. Eu l-am avut luat de la emag. Âsta nou e tot de la ei pentru că așa am vrut eu, dar îmi puteam lua banii pe cel vechi și cumpăra altul de unde voiam. Am vrut tot de la ei, și de data asta am ales unul mai ieftin. La diferență a mai adăugat Sorin o mică avere și și-a luat pentru el unul mai performant.
Când spun stau, vreau să înțelegeți că pur și simplu nu-mi vine să scriu nimic. O văd pe Tomata cât de frumoasă este mireasă alături de alesul său și mă bucur enorm pentru ei, le doresc o viață plină de împliniri! Citesc apoi la Arhi despre oamenii din Vaslui și mă întristez. Sigur, nu toți vasluienii sunt așa, dar din păcate mulți alți români sunt sunt în felul ăsta și nu contenesc să mă minunez de modul în care la noi e timpul loc de mai rău.
Tot nu știu ce să scriu. Nu că nu s-ar întâmpla și la noi multe. De exemplu, ieri am început să punem tapet în birou (de cumpărat l-am cumparat în weekend) și iese foarte frumos. Sper ca la începutul săptămânii viitoare biroul nostru să aibă altă față și să v-o pot arăta și vouă. Deși nu stăm aproape deloc acolo, doar când vine vreun client și când fac facturi sau plătesc furnizori, camera aia mi-e foarte dragă (a fost camera mea când m-am mutat prima dată la Sorin, în studenție) așa că-mi crește inima atunci când o văd că se transformă în bine. Apropo de camere, Cami ne întreabă dacă am făcut rocada hainelor de primăvara-vară cu cele de toamnă-iarnă. Bine, ea e o fericită cu dormitorul mic transformat în dressing, dar noi ceilalți ce facem? Eu amâm încă momentul, sunt în perioada în care port blugi și tricouri cu mâneca scurtă peste care arunc un sacou sau o vestă și gata ținuta. Până la iarnă mai vorbim.
Aș vrea să știu ce credeți voi despre doamna din imagine. Ce-a fost, ce este, cum credeți că-si trăiește bătranețile, chestii din astea inspirate desigur doar de imaginea de mai jos:
Iar s-au strâns tone de comenzi și vine iarna. Iarna în sensul că iarna la croitorie e mult mai mult de lucru, pentru că a face o geacă nu-i ca și cum ai face un tricou. În fine, nu vă plictisesc cu chestii din astea, ce vreau să spun e că atunci când să zicem și noi că am intrat în normal, iaca nu-i așa.
Fetele abia așteată să înceapă școala, ce-or crede ele că le va fi plac în clasa a VIII nu știu, dar e dreptul lor să aștepte începerea anului școlar cu drag, an pentru care ne pregătim intens, vă zic săptămâna viitoare mai exact cum. 😀
În alți ani pe vremea asta aveam gata și zacusca și sucul de roșii, ba uneori și multe borcane de dulceață, anul ăsta n-am făcut încă nimic, dar citesc pe fața mamei soacre că ne-a pus gând rău pentru sâmbătă. Spun ne-a pentru că Sorin e pionul principal în tot procesul ăsta, el vrea zacuscă și dulceață el cumpără ingredientele și tot el dă prin robot. De restul ne ocupăm noi, eu și mama, mai mult mama. Mie îmi revine sarcina ingrată de a spăla borcanele, pe care anul ăsta, deșteaptă cum mă știți, le-am spălat deja tot anul la mașina de spălat vase și le-am păstrat ferite de praf și alte orătănii în pungi, bine dosite. Mai trebuie doar să le iau și să pun în ele hrana de iarnă pentru 6 guri. Poate am timp să le fac și niște etichete drăguțe. 😀
Am plecat vinerea trecută cu bagaje și gânduri de odihnă către locuri pline de soare blând și oameni dragi. Am stat două zile la părinții mei la Sihleanu, un sat brăilean cu istorie veche și plajă nouă. Mi-am luat cu mine o singură carte, Întâlnire cu viața de Cecelia Ahern.
Am stat la plajă pe malul Buzăului două zile înainte de plecarea la mare, ne-am antrenat un pic pielea pentru soarele litoralului. A fost perfect. Apa Buzăului a fost mică și l-am putut trece în picioare, am făcut plajă pe malul celălalt, pe un prund de nisip proaspăt apărut.
Am început să citesc din carte pe plaja din Sihleanu și am făcut acolo cunoștință cu Lucy Silchester și scrisorile ei primite de la Viață, de la viața ei, desigur. Vă dați seama că în pauzele de râs și bălăceală mă gândeam cum ar fi să mă pot întâlni și eu cu viața mea, deși am vaga impresie că mi-e tot timpul în preajmă.
Nu mi-am dorit niciodată să-mi ascund identitatea nici în online si cu atat mai putin în offline, exact așa cum nu mi-am dorit niciodată să mă fi născut băiat . Asta pentru că până acum n-am avut nimic de ascuns, iar dacă am vrut să transmit cuiva ceva, am învățat că-i frumos ca mesagerul să aibă identitate. Asta nu mi-a adus niciun dușman de care să știu și m-a îmbogățit cu câțiva prieteni.
Aș fi avut însă mai multe sau altceva de zis dacă nimeni n-ar fi știut cine sunt? Nu știu. Abia acum mi-a venit în gând asta. Poate și pentru că n-am vrut niciodată să atac pe cineva (politicienii și popii nu intr, ei nu-s cineva), n-am avut nimic de împărțit cu nimeni, nu-mi place scandalul și urăsc mitocănia. Și totuși…
Cum m-aș comporta ca anonim pe net? Mă bate gândul să experimentez asta, nu pentru a face cine știe ce nefăcută, ci pentru a mă cunoaște pe mine și din postura asta, de nimeni. Acum, eu cred că m-aș comporta la fel, dar cine știe ce avocat al diavolului mă voi face și, mai grav, mi-e frică să nu rămân așa. Se știe că orice plăcere se sfârșește atunci când o alta îi ia locul. Și dacă-mi va plăcea? Mai ales că există voci care susțin că anonimii sunt mai valoroși decât cei cu o identitate clară pe net.
Femeia își găsise în sfârșit un serviciu bun. La Fabrica de lână pieptănată. Da, nici eu nu știam că există așa ceva. Sau exista. Lucra în schimburi, e adevărat, dar ce mai contează asta când ai stabilitatea unui loc de muncă, ai serviciul aproape de casă (își lua abonament pe o singura linie RATB) și tot ce avea de făcut la fabrică era să supravegheze o mașină mare și veche ce duduia din toate încheieturile (atunci când mergea) și prin care treceau mii de fire de lână.
În prima zi de serviciu un mecanic și șefa de tură i-au explicat ce are de făcut, trebuia să lege repede firele care se rupeau și să cheme mecanicul când intervenea vreo defecțiune la mașină. Simplu ca bună ziua.
În prima zi a legat ațe întruna pentru că cel puțin de trei ori pe minut se rupea o ață. A ajuns acasă epuizată și încrezătoare că mâine va fi totul mult mai bine. N-a fost așa. E adevărat că ațele s-au rupt mult mai rar, dar asta pentru că mașina s-a defectat și mecanicul a întârziat foarte mult, pentru că avea și el mult de muncă. Din păcate nici zilele următoare situația nu s-a schimbat prea mult, mașina rupea ața mereu și se defecta de câteva ori pe zi, iar mecanicii nu mai apucau decât foarte rar să ajungă și la ea, celelalte lucrătoare îi solicitau și ele, așa că femeia noastră nu avea încotro și trebuia să aștepte. A aflat ea mai târziu că mecanicii aceia puteau fi stimulați cu ceva tărie și poate ar fi ajuns mult mai repede și la mașina ei, dar nu i se părea corect să procedeze precum colegele sale. Așa că aștepta…
Însa tare mi-e frica ca pe noi ne pune pe butuci. 🙁
Și ca să fie tacâmul complet, în fiecare zi vine câte o veste proastă. Ba capsele cumpărate nu sunt bune, ba presa nu poate fi trimisa decat dupa 5 zile, ba materialul nu-i suficient, ba clientul n-are bani de avans… Acum sincer, cum naiba să mai ai chef de mucă, cum să-ți mai vină să tragi ca nebunul când la tot pasul sunt piedici? Nu-i ca și cum nu le-am fi prevăzut (ok, mai puțin aia cu capsele), dar tot par piedici care îți pun frâne fie ele si de ordin phihologic.
În rest sunt toate bune și frumoase, copiii aproape că-s în vacanță, vara își face simțită prezența din ce în ce mai tare (noi o ignorăm, stăm 15 ore/zi în atelier), gândul la vacanța pierdută e foarte departe, ca și cum n-ar fi fost, deși uneori recunosc, îmi iau gândul de la tot și îmi imaginez cum ar fi fost ca peste două zile plec în vacanță. Mda, ar fi fost frumos!
Vă las acum, trebuie să știți totuși că-s aici. La muncă. 🙂