Tag: oameni

De ce mă duc la conferințe

Din când în când, mai exact fix de două ori pe an, mă duc la conferințele organizate de Evensys și care au ca obiect principal de discuții, indiferent ca se numesc Webstock sau Parenting,  lumea asta a onlineului cu bune și cu rele, cu exemple mobilizatoare și cu schimburi de idei pe care oricâte bloguri ai citi, nu le poți afla.

Ce este însă cel mai important și sunt sigură că știți și voi asta, este să ne cunoaștem între noi. Aveam odată, pe vremea când abia terminasem facultatea, un patron neamț de la care am învățat foarte multe printre care și chestia asta: mergi și întâlnește-te cu oamenii, altfel se vor lega lucrurile între voi dacă v-ați întâlnit cel puțin o dată.

Nu există întâlnire de genul ăsta din care eu să nu învăț câte ceva. Hai să vedem  ce-am învățat de data asta, la Webstock: Continue reading De ce mă duc la conferințe

Oameni

Pe măsură ce trec anii, omul înțelege din ce în ce mai bine că tâlcul vieții este o sumă de experiențe fără legutură între ele și abia creionate. Oameni…care mi-au lăsat numai amintirea unui chip, unui gest, unei voci, unei impresii, unui nume sau unei fraze, oameni cuibăriți în mine o vreme, pentru a-și urma apoi cursul lor, iar eu pe al meu, așa încât destinele noastre, care pentru o clipă păreau să-și unească albiile spre a forma unul singur, s-au bifurcat în cele din urmă și nu s-au mai întâlnit niciodată. 

Citesc o carte din care mi-a sărit în ochi citatul de mai sus. M-am gândit de multe ori în viața mea la chestia asta. Ai niște oameni în jur, la un moment dat al existenței tale, pe care îi crezi extrem de apropiați și aproape că nu-ți imaginezi că va veni o zi în care oamenii ăia vor ieși definitiv din viața ta. Și totuși asta se întâmplă și nu mă refer la foști iubiți sau foste iubite ci la oamenii care au facut parte din cercul nostru.

P.S. Primul care știe din ce carte este citatul, câștigă de la mine cartea. 

Să vină weekend-ul

După o săptămână cu multă, multă muncă, astept weekend-ul asta cu mare nerăbdare.

Bine, nu vă gândiți că plec pe o insulă însorită, nici vorbă. Am de călcat vreo două coșuri de rufe, vreau să încerc două rețete de plăcinte, una cu carne și una cu brânză și stafide, aștept prieteni care să-mi spună dacă mi-au ieșit plăcintele, pregătesc fetele de școală, chestii din astea.

Weekend frumos și vouă!

Și-un video draguț de la Taxi, să nu uităm că suntem iubibile:

Continue reading Să vină weekend-ul

Am început să învăț

Acum mulți ani angajatorul meu german a vrut să-mi dea pe mână, deși aveam doar 24 ani, o întreagă legătorie. Cu angajați, cu utilaje, cu birouri, cu clienti și furnizori. S-o administrez.

M-am gândit o noapte întreagă înainte de a refuza oferta. Pentru că am refuzat-o. Habar nu aveam cum se face un registru, un dosar sau un biblioraft. Nu știam ce-i aia cașerare (90% dintre voi nu știu încă, așa-i?), nu știam cum se bat capsele și nici cum se umblă cu ghilotina (asta-i o chestie care taie hârtia, nu-i aia la care vă gândiți voi). Dacă nu știam cum se fac toate astea, cum puteam eu merge în fața oamenilor care știau, să le spun că vreau să le facă repede, bine și la costuri cât mai mici? Nu puteam.

I-am spus patronului respectiv că vreau să lucrez în legatorie două luni, acolo jos, printre oameni și dacă după perioada asta mă simt în stare s-o administrez, atunci voi accepta oferta.

Continue reading Am început să învăț

Accidentul

Ieri, în vreme ce eram în atelier (nu v-am spus, mi-am luat mașina de cusut nouă, vreau să zic chiar pentru mine, dar lasă că vă povestesc eu asta săptămâna viitoare), aud o bubuitură pe stradă, urmată de un zgomot asurzitor care a trecut și prin fața porții noastre și s-a piedut în zare, undeva.

Cum n-am stofă de jurnalist, adică nu prea sunt curioasă, nici prin cap nu mi-a trecut să ies la poartă. Numai că zgomotele vocilor ce veneau din stradă m-au făcut să las la o parte nepăsarea și să ies, că sigur s-a întâmplat ceva. La poartă gălăgie mare, Sorin al meu vorbea cu un vecin, mai exact asculta la el:  A fugit.!L-a lovit și a fugit! Avea mașina toată lovită pe partea dreaptă și tot n-a oprit. L-a bușit pe băiatul ăla cu număr de Bacău. I-a făcut zob mașina. Bine că el n-a pățit nimic. Uite așa te omoară domnule nenorociții.

Sorin, cu multă prezență de spirit, își dă seama că cel ce provocase accidentul nu putea ajunge prea departe dacă avea mașina lovită rău, după cum spunea vecinul. Îl întreabă pe om dacă mașina a făcut stânga sau dreapta. Stânga, zice vecinul. Al meu sare în mașina noastră și mai apucă doar să-l audă pe vecin zicând: era o mașină galbenă cu număr străin.

Continue reading Accidentul

Dacă ești bun, ești prost

Mai devreme sau mai târziu vei ajunge la concluzia asta. Vorbesc de cazul în care ești un om bun și  n-ai înțeles deja chestia cu prostia. Dacă ai făcut-o, felicitări! Eu am conștientizat asta abia azi, când mi s-a întâmplat o chestie despre care n-am să povestesc pentru că  nu-mi permit să mă credeți mai proastă decât sunt eu în stare să accept. Punct.

Ok, punct, dar nu-i atât de simplu, lucrurile nici nu pot rămâne așa, am nevoie de un ghid al omului bun și prost. Cum să fac să n-o mai pățesc altă dată. Încep eu cu ce-mi trece prin capul asta mare și prost (știu am folosit cam des cuvântul prost, dar o merit cu vârf și îndesat) și-am să vă rog pe voi să completați. So, dacă ești un om bun, dar totuși nu vrei să mai fii luat de prost, nu uita:
Continue reading Dacă ești bun, ești prost

Vacanta, Belgia, Mathias

Nu pot sa cred ca tot povestindu-va de vacanta noastra de anul acesta prin Europa am ajuns, iaca, in august si eu nu v-am spus inca despre cea mai frumoasa parte, cu exceptia Disneylandului, evident.

In dimineata in care am plecat din Paris, am hotarat ca nu putem sa ajungem pana acolo si sa nu le facem o vizita si verilor nostri ce locuiesc la 200 km departare de locul in care ne aflam, si anume in Belgia. Am incarcat asadar harta de Belgia in GPS si am plecat spre noi locuri frumoase. De fapt, foarte frumoase.

Ei bine, cum spuneam, din excursia asta mie cel mai mult mi-a placut Belgia. Nu Bruxelles, unde am fost, mi-a placut, dar nimic spectaculos, mai ales dupa ce vazusem Salzurgul, Parisul, Strasbourgul… Belgia.

Continue reading Vacanta, Belgia, Mathias

La mine azi e luni

Nu știu cum a fost ziua de ieri pentru voi, dar eu am tratat-o ca pe o continuare a duminicii și bine am făcut. Nu mă înțelegeți greșit, n-am stat degeaba, dar am încercat să privesc oarecum lunea cu detașare și mi-a ieșit. Nu m-a afectat nimic, n-am privit nimic ca pe-o urgență, am rezolvat lucrurile ca și cum ar fi fost, să zicem, joi și ziua a trecut pe nesimțite.

Am mai terminat de citit zilele astea două cărți, una foarte, foarte tristă, Fiul de Michel Rostain, pe care n-o recomand decât celor foarte veseli și fericiți care încearcă să scape de starea de bine în care se află, și una extrem de faină,  Ce să fac cu moștenirea , carte scrisă de o tipă care-mi place din ce în ce mai mult și anume Kerstin Gier, carte care deși are în centrul său tot moartea cuiva, măcar aici mortul nu vorbește ca-n Fiul lui Rostain, este una dintre cele mai optimiste si pline de viață cărți pe care le-am citit. Cartea a ajuns deja la prietena mea Ioana, am vrut neapărat s-o citească și ea ca să-i revină astfel cheful de lectură.

Revenind la ziua de ieri și la cât de bine m-am simțit tratând-o ca pe altceva, nu pot să spun decât că a venit azi dimineață și partea proastă, când m-am trezit și-am avut impresia că-i luni. Noroc că mi-am revenit repede și am înțeles că dacă, de fapt, e deja  marți, săptămâna e ca și trecută, mai ales că mâine e sărbătoare și nu lucrăm, ceea ce vă doresc și dumneavoastră. Dacă n-ar fi niște comenzi ce trebuiesc neaparat terminate pana la sfârșitul lunii, chiar că n-aș avea stresuri majore.

Continue reading La mine azi e luni

Vă dă ei

În fiecare lună dau cu subsemnatul la Bancpost să-mi plătesc rata pentru banii împrumutați acum am și uitat câți ani în cea mai importantă monedă europeană și anume franci elvețieni. Sper că îmi înțelegeți starea de bine cu care intru în bancă lunar, dar așa îmi trebuie, nu despre asta vreau să povestesc.

Eram ieri în cea mai zen stare pe care situația descrisă mai sus mi-o permite, într-o sucursală a băncii căreia nu vreau să-i repet numele.  Așteptam la caserie, știți voi acolo unde deschizi portofelul, îl răstorni și dacă după ce plătești pe ghișeu mai rămân ceva bănuți, te declari mulțumit. Și pleci. Nu era cazul meu, eu mai aveam de aștepat o vreme, aveam în fața mea…2 clienți. Dar nici asta nu-i important.

Undeva în spatele meu la un ghișeu o doamnă încerca să facă un împrumut. Evident, nu avea toate actele la dumneaei, îi mai trebuia nu știu ce act adițional. Femeia se învoise de la serviciu pentru că Bancpost are program doar până la 17,00, deci orice om care lucrează și are un program de până la ora asta, nu ajunge niciodată la bancă fără un artificiu. Urma acum ca doamna care voia bănuții să se învoiască din nou, normal că abia după ce intra în posesia actului solicitat. Duduia de la birou, sensibilizată de  lamentările clientei care nu credea că se va putea învoi prea curând, i-a venit acesteia în întâmpinare și i-a spus că pe ea o poate găsi la bancă și după ora închiderii și că poate veni fără probleme până la 19,30 că o găsește.

Continue reading Vă dă ei

Cu nostalgie despre blogging

Ieri am avut o discuție ca între fete cu Cami. Am avut din prima impresia că o cunosc de-o viață, deși ieri a fost prima dată când ne vedeam.

Deși subiectele de blog stau cumințele pe o listă aș vrea să scriu acum despre blogging pentru că discuția noastră a fost mai ales una între două bloggerițe. Nu vorbesc despre blogging-ul de top, dar nici despre cel obscur ci despre acela adevărat, așa cum îl înțeleg eu, despre oamenii care-și fac blog pentru că vor să scrie, despre cei care nu fac blogging pentru că-n viața reală n-au suficienți prieteni ci pentru că pur și simplu au lucruri de spus.

Se împlinesc în curând 4 ani de când scriu aproape zilnic aici. Știu asta că unul dintre primele articole scrise a fost despre Olimpiadă. 😀 Întâlnirea cu Cami mi-a adus aminte de mine cea de acum 4 ani. De femeia care scria pentru ea și ai ei. Mi-am amintit cum m-am bucurat la primul comentariu al unui necunoscut (ma bucur și azi la fel de mult când primesc comentarii 😀 ) și cum mi-am făcut griji în același timp, că s-ar putea să scriu lucruri nepotrivite. Apoi mi-a trecut. M-am obișnuit cu necunoscuții și chiar m-am bucurat că vin și citesc aici, deși n-aș putea explica de ce. După care…blogul a devenit un stil de viață. Toate evenimentele din viața mea reală erau raportate  la blog  pe blog. Și asta se întâmplă încă. Continue reading Cu nostalgie despre blogging