Tag: copii

Cu copiii la meci

Mie îmi place sportul și aș vrea mult de tot ca și copiii mei să-l îndrăgească, cel puțin la fel de mult. În copilărie am și încercat să practic câteva,  iar baschetul a fost cel pe care l-am îndrăgit în mod deosebit.

Am vrut de multe ori să-mi duc fetele într-o sala de sport, să vadă pe viu o competiție, că la televizor nu-i tot una. Ieri am aflat pe twitter de la nebuloasa ca joaca BC Timisoara cu Steaua,  returul meciului din Cupa Romaniei la baschet masculin. În tur scorul fusese 82-75 pentru Steaua, iar deținătoarea Cupei în sezonul trecut e  Elba, aka BC Timișoara.

Deși aveam un program criminal, ne-am strecurat printre dentist, școală, lecții și am reușit să ajungem la meci. E drept, un pic mai tarziu, dar suficient de devreme cât sa vedem spectacolul, atat cel de pe teren si cel din tribune.

Continue reading Cu copiii la meci

Pentru că putem și-a venit vremea

Trec zilele astea prin incredibilele emoții, ca să nu le zic griji, legate de plecarea copiilor de acasă.  Căci da, au plecat. Singure.

N-a spus nimeni că-i uşor să fii părinte, dar nici să ne martirizăm nu avem dreptul. Că vrei să-ţi protejezi copilul cât mai mult, să-i oferi tot ce-i mai bun,  să-l fereşti pe cât posibil de greutăţi, e în firea nostră de părinţi să ne dorim asta, dar trebuie să ştim că nu întotdeauna îi ajutăm pe cei mici purtându-ne prea protector.

Soluţia nu-i să interzicem ci să oferim libertate. Nu toată odată, căci va fi în exces, şi excesele nu-s indicate nici de medici.  Ah, dacă ar exista măsura asta care să se aplice tuturor copiilor… 

Continue reading Pentru că putem și-a venit vremea

Îngeri de zăpadă

Hai că nu ne mai putem plânge. La noi pe stradă e zăpadă din belșug, dispoziție de săniuș să ai.

Pe o vreme ca asta sau puțin mai rea, am renunțat ieri la cartea mea și la căldurica din casă și-am ieșit cu fetele afară să facem îngeri de zăpadă. Dacă n-ai făcut asta niciodată, înseamnă c-ai trăit degeaba. Să stai întins în zăpada moale, pufoasă și neatinsă înainte de tine, să vezi deasupra ta doar cerul și să încerci să zbori, nu se compară cu nimic altceva. E absolut minunat. Noroc că pe mine nu m-a fotografiat nimeni. 😀

Intâlnirea cu părinții- la liceul Waldorf

Aseară am fost la ședința cu părinții. Ce mai vaiet,ce mai bocet…

Pe mândre le-am lăsat acasă făcând curat în camera lor din proprie inițiativă, ceea ce e un lucru foarte rar întâlnit. În plus, mi-au promis că până vin, rezolvă și un test la matematică. Asta trebuie să recunosc mi-a dat mult de gândit, deja îmi era frică de ce-o să aflu despre ele la școală.

Continue reading Intâlnirea cu părinții- la liceul Waldorf

Lucrăm la andrele

Jambiere.  Hai că-mi ieși de-o rimă.

Să vă explic. Abilități practice înseamnă în aceste zile, pentru elevii clasei a V-a a liceului Waldorf din București, tricotaj manual. Și nu orice fel de bentiță sau fular, ci jambiere. Două. Lucrate la 5 andrele, exact așa cum pe vremuri bunica ne făcea ciorapi de lână. Am avut câteva perechi din astea, ah, ce călduroase erau. Dacă n-ar fi trebuit să am încălțămintea mai mare cu un număr ca să ma încapă, le-aș fi luat și când plecam de acasă. 😀

Cum clasa despre care vă spun, din care cu multă bucurie fac parte și fetele mele, numără nu mai putin de 30 de copii, doamna profesoara ne-a rugat pe noi parintii sau bunicii, dupa caz, să-i dăm o mână de ajutor, să punem noi ochiurile pe andrele și să lucrăm câteva rânduri pentru a putea apoi copilul mai ușor să intre în producție.

Așa că e usor de ghicit cum mi-am petrecut seara eu si bunica fetelor (mai ales ea). Dacă eu am inteles ca trebuie sa fac cateva randuri și m-am oprit (cel portocaliu e lucrat de mine, nu v-ați fi așteptat, știu), bunica și-a luat treaba în serios și dacă n-o opream la timp, n-ar mai fi avut copilul Iulia ce să facă la școală.

Continue reading Lucrăm la andrele

The freedom writers

The freedom writers este un film mai vechi (2007), făcut după o întâmplare reală. La vremea respectivă mi-a plăcut mult, dar cum eu nu țin minte numele filmelor pe care le văd (excepție face Titanicul, nu știu de ce 😀 ), am uitat cum se numește și prin 2009 am vrut să-l revăd. N-am avut atunci nici timpul, nici dispoziția necesară să sap după el așa că, în stilu-mi caracteristic, am lăsat-o baltă.

Săptămâna trecută într-o noapte pe la 1 si ceva, când dau să sting televizorul care mergea în gol  (adică nimeni nu se uita la el) îmi arunc un ochi pe ecran (celălalt ochi era închis) și văd o secvență din filmul cu pricina. Secvențele  nu le uit, doar titlurile. 😀  Deși de data asta nu l-am prins chiar de la început, mi-a făcut mare plăcere să-l revăd și să sper că există oameni născuți să fie dascăli și copii cu șansă, ca cei din povestea descrisă de film.

Continue reading The freedom writers

Din nou la școală

De ieri a început iar școala iar fetele s-au pregatit de plecare așa cum au putut, pentru că noi am fost ocupați cu bunicul lor care tocmai în timpul acela se întorcea acasă, după un stagiu de 15 zile la spital. 🙁

Încă de dimineață stabilisem cu ele să se pregătească singure pentru revederea cu colegii, iar în schimb eu le-am promis că le duc cu mijloacele de transport în comun la școală. 😀  Nu întrebați, nu gumesc, asta-i dorința lor, e o poveste lungă și veche, iar replica Soniei cu “Orice copil are dreptul de a merge pe jos la școală“, este deja celebră.

Am zis ca măcar în prima zi de școală să le fac pe plac și-am plecat cu două mândre după mine spre stația de autobuz, care a venit extrem de rapid și am ajuns neașteptat de repede în stația de tramvai.  Aici am așteptat un pic și am avut astfel timp să le inspectez pe fete. Iulia era bine îmbracată, adică gros, avea părul pieptănat pe sub căciulă și dinții curați, Sonia însă, deși la fel de bine îmbrăcată…

Continue reading Din nou la școală

Să mă achit de-o datorie

Știți că urma să prepare  și Iulia ceva, da?

În penultima zi a anului pe care tocmai l-am încheiat, și care în paranteză fie spus, n-a fost tocmai rău pentru mine, copilul Iulia și-a ținut promisiunea și ne-a pregătit și ea un desert. A făcut-o însă în cu totul altă manieră decât Sonia, adică a apărut în bucătărie și a zis: “Lăsați-mă și pe mine să fac un desert!”  I-am cerut să-mi arate rețeta, să văd ce-a ales ea cu privirea limpede mi-a spus senină: “Nu-mi trebuie rețetă, eu fac clătite.”  😀

Bineînțeles că până la urmă a apărut și rețeta, care era cu totul altfel decât fac eu clătitele în mod obișnuit, copilul a găsit-o pe net și s-a decis că pe aia o face.  A pregătit o compoziție pentru 10 clătite și s-a apucat de treabă. A trebuit doar să i le întorc eu, căci altfel cred că de revelion zugrăveam bucătăria. 😀 În rest, ea a ales umplutura, ea le-a aranjat cum a găsit de cuviință pe farfurii și ne-a invitat la masă. Au fost, desigur, delicioase: Continue reading Să mă achit de-o datorie

Sonia a făcut desert

Acum două zile copilul Sonia mă întreaba dacă ea are voie să facă un desert, singură-singurică. În momentul întrebării eu, ca orice părinte atent la ce spune copilul său, eram complet cu mintea în altă parte și am răspuns: “da, sigur că ai voie!”

Abia apoi mi-am dat seama ce-am făcut. Sonia și-a luat ideea foarte în serios, s-a documentat în cărți de bucate, în cele 1000 de foi cu rețete pe care le țin eu la loc de cinste în bucătărie, pe net, etc. si a declarat: “Fac pandișpan pufos”. 

A verificat dacă are toate ingredientele, și-a pregătit totul cu mare grijă, a pus tot suflețelul ei în treaba asta, și în afară că i-am aprins eu cuptorul, nimeni n-a ajutat-o cu nimic. A făcut totul singură și noi am rămas toți cu gura căscată când a scos pandișpanul din cuptor: Continue reading Sonia a făcut desert

Ne daţi, ne daţi ori nu ne daţi…

Îmi povestea tata când eram mică, că pe vremea lui, atunci când mergea cu colindul, primea nuci şi mere. Desigur, nucile nu erau seci, căci sătenii n-ar fi riscat să-i râdă satul, iar merele nu erau mari şi galbene, ci mici şi roşii, aşa cum le culegeau oamenii la începutul toamnei din grădinile proprii. Ecologice, zic. Ca să nu mai spun că pe vremea bunicilor noştri colindatorii primeau colaci, făcuţi de gospodine în casă special pentru această ocazie.

Au mai trecut anii, s-au mai înmulţit covrigăriile şi gazdele au început ca, pe lângă mere şi nuci, să dăruiască colindătorilor covrigi. Trioul acesta a devenit celebru şi orice creştin ştia că ăsta-i obiceiul, aşa că încearca să se ţină de el.

Prin anii 80-90, în perioada în care mergeam eu cu colindul, de la casele mai înstărite (cu legături de partid mai sus puse) primeam portocale sau biscuiţi “Mirela”. Ce să spun se ducea vorba între grupurile de colindători, mai repede decât daca am fi avut toţi telefoane mobile cu minute şi sms-uri gratuite în toate reţelele: “Mergeti bă la 3 că Popeasca vă dă portocale, uite, nouă ne-a dat”. Se înţelege că urcam direct la trei, fără a mai suna la nicio altă uşă, fără a mai ţine cont de obiceiuri ţi de datină. Şi tot în perioada aia s-a mai născut un obicei. Într-un an, mama nu avea nici mere, nici covrigi, nici nuci. Nu ştiu de ce, nu mă întrebaţi. Ei, cum nu se făcea să nu deschizi uşa copiilor care veneau să te colinde, mama s-a pus atunci seara pe făcut gogoşi din alea mari care ţi se topesc în gură şi din care ai mânca întruna. Le tăvălea apoi prin zahar pudră şi le dădea  fierbinţi în mâna fiecărui colindător. Cântau apoi copiii, vecinilor, cu gura plină, dar cu un zâmbet de satisfacţie pe faţă şi cu urme de zahar pe hainuţe.

Continue reading Ne daţi, ne daţi ori nu ne daţi…