Am fost aseară la slujba de Înviere la o biserică mică din cartier. Acolo am botezat fetele, acolo a fost slujba de înmormântare pentru tata socru. Ne leagă amintiri și bune și mai puțin bune de locul acesta. Odată, după o slujbă la care am participat nu mai știu din ce motiv, că trebuie să știți că nu-s chiar credinciosul model, am văzut o mulțime de femei în vârstă nevoite să îngenuncheze și să stea în poziția aceea, jos, destul de mult. Am făcut cu mama soacră 50 de pernuțe și le-am dus la biserică. Le-a pus preotul pe scaune și oamenii când e nevoie își odihnesc genunchii pe ele. Dar poate n-am făcut bine, deși asta a fost intenția noastră. Statul ăsta în genunchi poate e un ritual în care trebuie să suferi. Dar eu sunt de părere că omenirea a suferit destul. Și preotul aseară în slujbă zicea: să vă bucurați!
Am parcurs drumul către biserică, ca în copilărie, pe jos, deși nici biserica și nici încălțămintea nu mai e aceeași. Într-un an, să tot fie vreo 45 de atunci, am fost la slujba de înviere cu niște teniși cu vârful tăiat ca să-mi poată sta degetele cum trebuie în ei. Crescusem, iar bunica a găsit rezolvarea asta până veneau în sat părinții mei peste câteva zile cu alți teniși cumpărați de la oraș. Credeam atunci că am cea mai interesantă pereche de încălțăminte și așa cred că am și acum, doar că azi nu mi se mai schimbă mărimea și-mi aleg tenișii din cele mai noi colecții.
