Tag: copii

Cum vă spuneam…

ne-am luat un coș de baschet pe care l-am montat pe unul din pereții casei. 😀

Deși locul e cam strâmt, activitatea asta cu aruncatul la coș după un dribling scurt sau chiar direct de la distanță, reușește să ne obosească destul de repede. Hmm, dar ce senzație mișto ai atunci când faci mișcare de plăcere și nici nu-ți dai seama când trece timpul. Până și fetele s-au experimentat un pic, mai ales că se trezesc direct cu gândul la minge și adorm cu gândul tot acolo. Urmează să ajungă lideri pe clasa lor. Asta-i provocarea.  😀

Pe cuvânt de pionier că asta-i cea mai tare investiție pe care am făcut-o în echipamente de petrecut timpul liber sau cum naiba se cheamă chestiile astea de gen.

Liceul Waldorf cu bune și rele

Nu trece o zi făra să mă gândesc și să-i mulțumesc Ioanei pentru că mi-a arătat, cam acum un an, cum se învață și cam care-i treaba cu sistemul Waldorf. E drept că pe vremea aia totul era doar teorie pentru noi, și pentru mine, și pentru ea, nu cunoșteam pe nimeni din interiorul liceului (în București exista un singur Liceu Waldorf cu clase de la I la XII), care să ne spună ce și cum.

Am impresia că informația asta a ajuns la mine exact la momentul potrivit, pentru că dacă aș fi dat fetele la Waldorf  încă din clasa I, probabil m-aș fi gândit toată viața cum ar fi fost ele dacă învățau la o școala normală. Ei bine, acum asta n-o să se întâmple pentru că patru ani Iulia și Sonia au învățat la tradițional și oricât de mult mi-a plăcut pe vremea mea școala tradițională, ea nu se potrivea nicicum fetelor mele.  Profesori care nu-și dau silința să predea mai nimic (nu neg ca există excepții, cei care le stiți bucurați-vă de ele, la noi n-au fost), tratarea tuturor elevilor ca un tot unitar, nu conta că unul înțelegea mai greu și altul mult mai repede, nu conta că majoritatea n-au știut să-și rezolve temele și nici părinții nu-i puteau ajuta acasă. Adevarul este că nu prea conta nimic. Ședințele se faceau doar pentru a ne cere bani pentru nu știu ce chestii noi, gen jaluzele la clasă.

Desigur, nici la Waldorf nu-i raiul pe pământ, dar când vezi toți profesorii preocupați de copiii, când vezi că singurul material didactic solicitat de la copii în anul ăsta a fost o furculiță pentru sceneta la engleză (pe care în ziua cu pricina fetele au uitat-o acasă 🙁 ) și două ouă înainte de Paște pentru a fi vopsite de copii,k când vezi că deși nu-s ași la matematică așteaptă orele cu mare plăcere, când primești o invitație scrisă de mâna lor prin care te anunță că miercurea viitoare au concert și ele vor cânta la mandolină,  parcă nu ți se mai par așa importante părțile rele.

Continue reading Liceul Waldorf cu bune și rele

Cheile, a văzut cineva cheile?

Faptele, așa cum le cunosc eu, s-au petrecut după cum urmează:
Mă duc într-o zi să iau fetele de la școală. Deși ies din curte majoritatea colegilor lor, ele întârzie să apară. Îl întreb pe unul din copiii dacă știe ce-i cu ele. Acesta, oarecum afectat, îmi spune că o fetiță, colega de bancă a Soniei, și-a piedut cheile, iar Iulia cu Sonia au rămas în clasă să o ajute să le caute. Zic să mă duc acolo, poate le ajut și eu.
Ma întâlnesc apoi pe scările școlii cu doamna dirigintă care mă asigură că au căutat absolut peste tot, prin bănci, prin materialele didactice, prin coșul de gunoi, pe holuri, pe la toaletă, pe sub dulapuri… și nu-s de găsit, dar ea e convinsa că vor apărea mâine. 🙂
Ajung în clasă și văd cum copila căreia îi dispăruseră cheile, plângea cu lacrimi de crocodil, înconjurată de câteva colege. Ți se rupe sufletul când vezi un copil plângând, așa că am încercat și eu s-o liniștesc, să-i spun că nu-i nicio tragedie, că se mai întâmpla lucruri din astea… În fine, după încă vreo jumătate de oră de căutări, un lucru era cert: fata avusese cheile la ea, nu părăsise deloc sala de clasă și totuși cheile dispăruseră. Parca intraseră în pământ.

Până la urmă toata lumea a plecat spre casă oarecum împăcata cu gândul că facuse tot ce se putea pentru a le găsi și cu speranța că mâine cheile vor apărea.
A doua zi, pe seară, îmi amintesc incidentul și o întreb pe Sonia:
– Ce a făcut Stefi, a găsit …?
N-am apucat să termin întrebarea că Sonia a sărit cu gura, entuziasmată:
– Da, mami. Și-a gasit cheile azi. Ce chestie!
Eu continui cu întrebarea:
– Unde erau, măi?
Sonia continuă cu răspunsul:
– Aaaa, la mine în ghiozdan. 😀

A fost și piesa de teatru

Copiii m-au uimit.

Așa cum vă spuneam, ieri la școală a fost forfotă mare la clasa a V-a, copiii au prezentat (în sala de clasă, ce-i drept) piesa de teatru Dick Whittington and his cat într-o engleză shakespeare-iană de toată frumusețea. N-am mai vazut nicodată un grup de copii români interpretand o piesă de teatru într-o altă limbă, în așa fel încât audiența (adică părinții și invitații) să înțeleagă perfect ce spun ei acolo.

Doamna de engleză le-a ales excelent rolurile, dând posibilitatea fiecăruia dintre ei să-și etaleze cunoștințele. Au fost doi eroi principali, adică doi Dick, două doamne Fitzwarren, și mule alte personaje.

A fost foarte frumos!

Continue reading A fost și piesa de teatru

De-ale noastre

Am mult de furcă zilele astea cu fetele.

Au început de ieri epoca de matematică și orice ați zice, nu-i tot una matematica cu geografia, în sensul că nu se învață la fel de ușor și cu drag. Cum la școala Waldorf temele pentru acasă sunt puține spre deloc, ceea ce susțin în continuare ca-i un lucru bun (dacă vrei să studiezi în plus, e musai s-o faci de plăcere), aș vrea să mă asigur că fetele au înțeles ce se predă la școală și vreau să le dau un pic în plus de lucru. La matematică. Cu consimțământul lor. Cu alte cuvinte ele m-au rugat să fac asta. 🙂 Am nevoie însă ca organizarea să fie foarte riguroasă, pentru ca n-aș vrea nici să le iau mult din timpul liber și așa destul de puțin pe care-l au.

Miercuri au premiera la o piesa de teatru în engleză (la care ele nu stau bine deloc, dar recuperam noi, nu mă îndoiesc), unde au și ele niște roluri de fetițe din secolul trecut, pentru care am închiriat niște rochite așa de frumoase, că abia aștept eu să le văd în ele, apăi ele să le îmbrace.  Sper să am aparatul de fotografiat încărcat și să vă pot arăta joi câteva poze.

Așadar au și de repetat rolurile pentru piesa asta, plus că imediat după vor începe repetițiile pentru o piesă în germană (asta-i o regulă la Waldorf, fiecare clasă trebuie să pregătească  în decursul unui an școlar o piesa de teatru sau, mă rog, o serbare în limbile străine studiate).  Pentru că noi n-am fost la Waldorf până anul ăsta, eu spre deosebire de ceilalți părinți sunt mult mai curioasă. 😀 Abia aștept să văd piesa în engleza și să aflu ce roluri primesc pentru germană, unde se descurcă mult mai bine.

Continue reading De-ale noastre

De ce pe unii îi ascultă și pe alții nu?

Hai să vă spun o întâmplare. Am niște copiii pe stradă care se joacă cu precădere pe o anumită porțiune a acesteia, respectiv în fața porții mele și-a vecinului de lângă. Și de vis-a-vis, dar acolo deocamdată nu stă nimeni și nu are cine să-i certe.  Copiii aceștia sunt prietenii fetelor mele și se joacă aici pentru că așa le place lor. Sincer, chiar nu-mi explic de ce, mai ales că la noi sunt uneori și mașini parcate pe marginea drumului, care-i mai încurcă în jocul lor cu mingea, dar…

Pe mine nu mă deranjează că fac gălagie în fața porții mele, ba chiar îmi place să aud râsete și zbenguieli de copii. Pe vecinul de lângă însă, îl disperă chestiile astea. Și-i ceartă de fiecare dată când are ocazia. Ăștia mici nici nu-l bagă în seamă. Îi dau cu sărut-mâna când scapă mingea la el în curte și în funcție de cât e vecinul de supărat, le-o mai înapoiază sau nu. De cele mai multe ori, nu.  Uneori eu îi mai zic: Lasă-i vecine, că-s copii.  Răspunsul standard este: Copii, da’ să se ducă în pxxxa mami lor la ei în poartă! Dar copiii nu se sinchisesc de vorbele lui, ei își văd de joacă nestingheriți.

Îmi amintesc când eram noi mici și ne jucam în fața blocului.  Adică nu deranjam doar o familie, două, ci un întreg palier de apartamente. Sigur erau cel puțin doi-trei oameni din bloc cu gura pe noi zi de zi, dar la fel ca și copiii de azi, nu-i prea băgam în seamaă Deh, asta este, trebuie să se joace și ei undeva.

Continue reading De ce pe unii îi ascultă și pe alții nu?

Un weekend în imagini

 Ca să înțelegeți de ce sunt ruptă de oboseală și nu-mi simt degetele că aș scrie ceva, vă arăt ce-am făcut eu cu soțul în weekendul care tocmai s-a încheiat. Logic, mai mult el, dar știți ce obositor e să stai și să privești când cineva muncește? În plus, totul s-a petrecut doar sâmbătă, pentru duminică am avut alt program, am petrecut  la ziua Andreei, prietena Soniei și a Iuliei, dar asta a fost cireașa de pe tort.

Fetele au fost mai mult decât încântate de cum le-a ieșit camera. Acum eu sper doar să mențină curațenia. 🙂

Numai mamă să nu fii

Ieri am plecat, ca o mamă responsabilă ce sunt, cu fetele la școală în întârziere. Astea mici, eu le zic în continuare așa deși nu mai sunt chiar mici, aveau fiecare câte 2 lei pe care cu maturitatea specifică vârstei voiau să-i investească în câte-o merdenea.

În apropiere de școală e o patiserie și cu toată întârzierea am zis că nu-i bai să ne abatem un minut, două la patiserie. Am tras mașina lângă bordura din fața coșmeliei cu pateuri și fetele au zbughit-o la coadă. Cred că-i singurul loc la care încă e coadă în țara asta, dacă nu punem la socoteală supermarketurile în perioada sărbătorilor. În timp ce ele se ocupau de achiziție, eu în mașină citeam e-mail-urile și încercam chiar să răspund unora dintre ele.

La un moment dat ușa din spate se deschide și aud voci: “Hai că mi-am luat.” “E prima dată când îmi iau merdenea la pachet.”, chestii din astea, dupa care aud din nou ușa închizându-se. Pun telefonul deoparte, îmi leg centura, pornesc motorul, dau semnal, mă asigur și plec. Ca să ajung la școală trebuia să fac și o manevră de întoarcere. Când eram pe mijlocul stărzii încercând să întorc cât se poate de regulamentar într-un loc unde manevra asta e interzisă, o aud pe Iulia din spate zicând:

Continue reading Numai mamă să nu fii

Vorbim discuții

Mi-am amintit cu atâta drag de vremurile când erau și mândrele mele de vârsta lor. Evident că și ele aveau discuții din astea savante, la care noi ne uitam ca la spectacol. Tind să cred că aștia mici chiar au o limbă a lor pe care o uită definitiv când învață limbajul celor mari. Mai că-mi vine să-i iau acasă pe ăștia doi: