Jurnal de consilier local – săptămâna 184

Am fost aseară la slujba de Înviere la o biserică mică din cartier. Acolo am botezat fetele, acolo a fost slujba de înmormântare pentru tata socru. Ne leagă amintiri și bune și mai puțin bune de locul acesta. Odată, după o slujbă la care am participat nu mai știu din ce motiv, că trebuie să știți că nu-s chiar credinciosul model, am văzut o mulțime de femei în vârstă nevoite să îngenuncheze și să stea în poziția aceea, jos, destul de mult. Am făcut cu mama soacră 50 de pernuțe și le-am dus la biserică. Le-a pus preotul pe scaune și oamenii când e nevoie își odihnesc genunchii pe ele. Dar poate n-am făcut bine, deși asta a fost intenția noastră. Statul ăsta în genunchi poate e un ritual în care trebuie să suferi. Dar eu sunt de părere că omenirea a suferit destul. Și preotul aseară în slujbă zicea: să vă bucurați!

Am parcurs drumul către biserică, ca în copilărie, pe jos, deși nici biserica și nici încălțămintea nu mai e aceeași. Într-un an, să tot fie vreo 45 de atunci, am fost la slujba de înviere cu niște teniși cu vârful tăiat ca să-mi poată sta degetele cum trebuie în ei. Crescusem, iar bunica a găsit rezolvarea asta până veneau în sat părinții mei peste câteva zile cu alți teniși cumpărați de la oraș. Credeam atunci că am cea mai interesantă pereche de încălțăminte și așa cred că am și acum, doar că azi nu mi se mai schimbă mărimea și-mi aleg tenișii din cele mai noi colecții.

Am mers să luăm lumină în candele cumpărate în urmă cu ceva timp  din supermarket. Când eram copii ne pregătea bunica câte o lumânare cu protecție dintr-un cartonaș, lumânare de care trebuia să avem grijă (se rupea numaidecât) că altfel nu puteam veni cu lumina pe cele trei ulițe, până la casa noastră. Ieri am văzut în mulțimea de oameni veniți la slujbă un tânăr cu o candelă electrică. Am zâmbit. Preotul ne-a explicat, deși povestea o cam știe toată lumea, că lumina pe care o luăm în seara asta a pornit ieri la două și jumătate de la mormântul sfânt din Ierusalim. După slujbă, cu candelele aprinse în mâini, ne-am întors acasă parcurgând drumul pe dalele proaspăt puse pe trotuar de o echipă grăbită, zilele trecute. N-am căzut, dar am fost foarte atentă. La pavele, nu la lumină. Lumina rezistă.

Să fim mai buni, măcar în perioada asta, așa ne-a spus preotul la slujbă. Deși chiar acolo în mulțime am auzit vorbe urâte, soți care-și înjurau soțiile și copile care fumau aprinzându-și țigările de la candelele cu lumină. Până la urmă de asta arde flacăra aia, să ne fie de folos. Fiecăruia pentru ce nevoie are. Și mai importantă decât lumina sfântă, e lumina din sufletele noastre. Și nu-i o metafora sau ceva. Încercați! Încercați să scoateți la vedere lumina din voi. Folosiți-vă de ea! N-o țineți pentru zile de sărbătoare, că nu-i limitată.

M-am odihnit zilele astea. Bine, am spălat geamuri, podele și perii de aspirator. Am scos la lumină haine vechi, am cumpărat unele noi și am dăruit cu tot dragul cât am putut de mult. Am vopsit ouă (vă arăt) și-am citit. Fii ca râul care curge, așa se cheamă cartea de săptămâna asta. S-a potrivit cum nu se poate mai bine. Vă las cu o frază care mi-a rămas în minte, nici măcar nu știu dacă era fix așa: îmi doresc să fiu în stare să văd fețele care nu se văd!

Zile liniștite alături de cei dragi vă doresc! Hristos a Înviat!

Mai avem de parcurs 25 de săptămâni. Să fim bine!

(Visited 14 times, 1 visits today)

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.