Tag: munca

Cum suport ratarea unui concediu

Sau cum o regret mai puțin. 🙁

Săptămâna trecută tălpile mele trebuiau să lase urme adânci în nisipul de pe plajele Greciei. Vacanța noastră de anul acesta e compromisă și nici măcar nu se întrevede în viitorul apropiat o alta. Dar nu ne plangem noi numai dintr-atat.

work in progresSuntem aproape de termenul final de predare cu cea mai mare comandă pe care am avut-o până acum. E minunat să vezi că dintr-o pânză albă poți scoate niște chestii pline de culoare și frumos asamblate, ca să spun așa. Uiți și de plajă și de slapi (apropo de șlapi, ieri am plecat până la magazinul de electrice, ce e la două strazi de noi si mi s-au rupt papucii pe drum. Am avut parte de ceva experiență cu simțit căldura la tălpi numai că în loc de nisip a fost asfalt).

Ieri mă gândeam deja cum voi plănui eu un alt concediu și cum de data asta vom pleca. Sorin face de câteva zile glume cu mine, ceva în genul: Eu vreau să mai mergem în Grecia. Pai, am mai fost, îl întreb eu simțind că mi se răsucește cuțitul în rană. Nu, dar am mai vrut, răspunde el și se mai și amuză. Mda, e ușor de suportat faptul că în timp ce trebuia să mă pârlesc la soare sau să mă bălăcesc în mare, m-am pârlit la presa în fața căreia stau de trei săptămâni și care nu are mai mult de 190 grade. Unde mai pui că mă bălăcesc maxim la duș.

Continue reading Cum suport ratarea unui concediu

Munca n-a omorât pe nimeni

Însa tare mi-e frica ca pe noi ne pune pe butuci. 🙁

Și ca să fie tacâmul complet, în fiecare zi vine câte o veste proastă. Ba capsele cumpărate nu sunt bune, ba presa nu poate fi trimisa decat dupa 5 zile, ba materialul nu-i suficient, ba clientul n-are bani de avans… Acum sincer, cum naiba să mai ai chef de mucă, cum să-ți mai vină să tragi ca nebunul când la tot pasul sunt piedici? Nu-i ca și cum nu le-am fi prevăzut (ok, mai puțin aia cu capsele), dar tot par piedici care îți pun frâne fie ele si de ordin phihologic.

În rest sunt toate bune și frumoase, copiii aproape că-s în vacanță, vara își face simțită prezența din ce în ce mai tare (noi o ignorăm, stăm 15 ore/zi în atelier), gândul la vacanța pierdută e foarte departe, ca și cum n-ar fi fost, deși uneori recunosc, îmi iau gândul de la tot și îmi imaginez cum ar fi fost ca peste două zile plec în vacanță. Mda, ar fi fost frumos!

Vă las acum, trebuie să știți totuși că-s aici. La muncă. 🙂

Continue reading Munca n-a omorât pe nimeni

Îmi trebuie putere

N-am fost niciodata în toata viața mea în situația de a cere putere. Am fost tare, am fost optimista, m-am luptat pentru fiecare bucurie şi m-am bucurat pentru orice luptă câştigată.

Am tânjit tot timpul după vremea în care vom privi detaşaţi cum lucrurile merg bine, merg singure, merg. Am avut chiar speranţe că asta se va întâmpla într-o zi şi simţeam chiar că ziua aceea e aproape. Şi chiar atunci când credeam că dacă întind mâna ating vremurile pe care mi le doresc pentru mine şi familia mea, chiar atunci zic, ceva s-a întâmplat şi lucrurile au luat-o razna.

Nimic nu se mai potrivește cu nimic. Pentru fiecare punct de pe agendă rezolvat, apar la sfârșit alte puncte. Fiecare zi e plină până la refuz și cel mai grav e că am început să ne amanetăm nopțile. Și știți cum e la amanet, dacă nu le recuperăm la timp s-ar putea să nu le mai recuperăm niciodată.

Continue reading Îmi trebuie putere

De ce nu scriu

Am avut o săptămână nebună și țineți cont că nu s-a terminat. Nu vreau să vă povestesc, a fost ca de obicei cu bune si cu rele, și a culminat ieri, când de ziua lui Sorin aproape că și-a tăiat un deget. Și ca și cum asta n-ar fi fost de ajuns, după amiaza m-a chemat diriga fetelor la școală. Nu vreți să știți.

Azi avem zi de mani-pedi în familie, după care pe seară doamna toane se duce la coafor să se transforme în zână, întrucât mâine va presta cu farmec la starea civilă alături de viitorii ei fini.

În tot timpul ăsta atelierul dă pe dinafară de treabă, comenzi mari și mici așteaptă să fie finalizate, clienții sună sau trimit mailuri, facturile așteaptă să fie achitate.

Continue reading De ce nu scriu

La discutii cu viata

Copilul Sonia vrea să locuiască singură. Nu m-am bucurat, dar i-am spus c-o susțin și imediat ce își va cumpăra o casă, eu sunt de acord s-o ajut cu bagajele.

Copilul Sonia are 13 ani. Și-a dat seama repede, după ce a căutat câteva case cu piscină, neapărat,  că nu are bani să-și cumpere una și m-a întrebat dacă o ajut și eu cu ceva, așa cum își ajută părinții copiii. Bineînțeles, i-am spus, dacă tu îți cumperi casa, eu îți cumpăr mobila. A mai cătutat un pic pe net și și-a jucat ultima carte: dacă găsesc o casă gata mobilată tu cu cât mă ajuți?

Nu i-am răspuns, iar ea s-a reorientat: Mami, cred că va trebui să mă angajez dacă vreau să-mi cumpăr o casă. Și a continuat căutările. A găsit un site care îi ajută pe copii să-și obțină bani de buzunar, așa zice ea, eu nu știu despre ce-i vorba exact, dar cred ca e ceva vânzare directă de cosmetice. În fine…a făcut ea niște calcule și și-a dat seama că i-ar lua prea mult timp să strângă bani pentru casă, mai ales că i-am amintit că va trebui să-și gătească singură, să-și spele și calce lucrurile singură, să-și facă curat…

Continue reading La discutii cu viata

Când să scriu?

Tare mi-ar plăcea să mai am timp să scriu. În liniște. Adică așa cum era pe vremuri, să știu că am trei ore în fiecare zi în care să-mi pun gândurile pe hârtie. Trebuie să recunosc că în 3 ore aveam timp și să mă gândesc la un subiect, asta dacă nu-l știam deja, și să mă documentez un pic dacă era cazul și, ce-i mai important, aveam timp să-l scriu.

Acum nu mai am timpul ăsta, de fiecare dată se ivește câte ceva și mintea mea e forțată să se concentreze în direcția aia. Nu-mi plângeți de milă, uneori nu pot scrie pentru că mă uit la Vocea Romaniei sau X Factor. Alteori pentru că fac prăjituri (da, mi-am pus în gând să vă arăt o rețetă delicioasă de prăjitură zilele astea). Se întâmplă să nu scriu pentru că e vreme frumoasă (mă rog, era) și plecam la plimbare cu bicla și tot așa… Totuși, nu puține au fost momentele în care am stat în atelier câte 15 ore/zi și vreau să mi-l arătați mie pe ăla care poate scrie relaxat după munca asta.

Cu toate astea, cam o dată la trei zile mă apucă un dor nebun de a scrie. Și atunci văd că-s computerele din casă ocupate. Mândrele, vezi Doamne, își fac temele. Ba caută informații despre clima din Asia, ba despre cine știe ce animal. Uneori au deschise pe ecran câte 4 dicționare online. Și facebook-ul. Nimic nu se întâmplă fără facebook. Una a avut chiar ideea de a se costuma în Facebook de halloween. 😀 Toată generația lor e pe facebook. Noroc că-i ține școala destul de ocupați și timpul la calculator se rezumă la maxim o oră/zi. Am divagat.

Continue reading Când să scriu?

O zi obișnuită

Am vrut azi dimineață la 4, când am intrat în casă din atelier, să vă povestesc, pe ore, ziua de ieri, pentru că, deși obișnuită, a fost de poveste. Evident somnul a fost mai puternic ca mine și în loc să mă îndrep spre laptop, m-am îndreptat spre pat, dar azi, printre picături, că și azi e tot o zi obișnuită, am să încerc să vă spun. Încep acum:

ora 07,00 – trezirea. Pornește televizorul pe ceva post nemțesc și e musai să mă trezesc, dacă nu să încep ziua, măcar să schimb canalul. Ieri a fost trezirea.

ora 08,00 – zgribulită și deloc obișnuită cu frigul de dimineață, beau cafeaua în curte cu fetele din atelier, povestim ce-am făcut cu o seară înainte și ne pregătim de lucru. Între timp eu am făcut cafeaua, am pregătit micul dejun pentru fete, am scos vasele din mașină, am schimbat sacii de gunoi…

Continue reading O zi obișnuită

La mine azi e luni

Nu știu cum a fost ziua de ieri pentru voi, dar eu am tratat-o ca pe o continuare a duminicii și bine am făcut. Nu mă înțelegeți greșit, n-am stat degeaba, dar am încercat să privesc oarecum lunea cu detașare și mi-a ieșit. Nu m-a afectat nimic, n-am privit nimic ca pe-o urgență, am rezolvat lucrurile ca și cum ar fi fost, să zicem, joi și ziua a trecut pe nesimțite.

Am mai terminat de citit zilele astea două cărți, una foarte, foarte tristă, Fiul de Michel Rostain, pe care n-o recomand decât celor foarte veseli și fericiți care încearcă să scape de starea de bine în care se află, și una extrem de faină,  Ce să fac cu moștenirea , carte scrisă de o tipă care-mi place din ce în ce mai mult și anume Kerstin Gier, carte care deși are în centrul său tot moartea cuiva, măcar aici mortul nu vorbește ca-n Fiul lui Rostain, este una dintre cele mai optimiste si pline de viață cărți pe care le-am citit. Cartea a ajuns deja la prietena mea Ioana, am vrut neapărat s-o citească și ea ca să-i revină astfel cheful de lectură.

Revenind la ziua de ieri și la cât de bine m-am simțit tratând-o ca pe altceva, nu pot să spun decât că a venit azi dimineață și partea proastă, când m-am trezit și-am avut impresia că-i luni. Noroc că mi-am revenit repede și am înțeles că dacă, de fapt, e deja  marți, săptămâna e ca și trecută, mai ales că mâine e sărbătoare și nu lucrăm, ceea ce vă doresc și dumneavoastră. Dacă n-ar fi niște comenzi ce trebuiesc neaparat terminate pana la sfârșitul lunii, chiar că n-aș avea stresuri majore.

Continue reading La mine azi e luni

Scurte de luni

  • Am avut un weekend foarte fain petrecut la ai mei. Am fost și-o tură la Lacul Sărat, ne-am prăjit un pic.
  • Au început JO de la Londra și la fel ca acum 4 ani am urmărit-o pe Alina în prima zi de concursuri cum câștigă prima medalie pentru România. Succes și celorlalți sportivi români aflați cu treabă la Londra. 🙂
  • Deși căldura nu dă semne de oboseală, noi muncim cu drag și spor, indiferent de cine locuiește la Cotroceni. 😀
  • Deși o să ziceți că-s o mama rea,  nu le-am lăsat pe fete în vacanță la bunicii de la Brăila. Au un program de vară cu multă matematică, dar și cu multe ore de dans și înot.

Copilul Iulia și negocierea

Muncesc din greu dacă vă întrebați cumva pe unde am dispărut. Dacă nu vă întrebați, nu-i problemă, citiți în continuare.

Eram ieri seară cu Sorin undeva în podul semi-mansardă al casei, unde am improvizat zilele astea un atelier de serigrafie. Aveam treabă până pe la trei dimineața (asta era varianta optimistă de estimare a timpului). În ușă apare copilul Iulia care se arată  dispusă să ne ajute. Eu m-am prins că are portofelul gol, obișnuim să le plătim munca copiilor noștri, nu chiar de fiecare dată că trebuie să știe și ce-i ăla ajutor dezinteresat sau voluntariat, dar de cele mai multe ori ne recompensăm cumva față de ele, așa că era clar acum de ce voia Iulia să-și aducă aportul.

M-am bucurat că vrea să lucreze, chiar aveam nevoie de mai multe mâini, trebuia să despachetăm niște chestii. Multe. Iulia s-a apucat de treabă și a descoperit o metodă foarte ingenioasă de a despacheta fără prea mult efort și într-o ordine desăvârșită. Am fost chiar încântată de felul în care se descurca, dar nu puteam să nu mă gândesc la momentul în care se va plictisi și își va negocia  plata. Nici n-am avut timp să merg cu gândul prea departe când o aud zicând cu glas mieros:

Continue reading Copilul Iulia și negocierea