Category: amintiri

E luni din nou

Am la dispoziție exact 15 minute să scriu postul acesta. Aș putea, bineînțeles să nu-l scriu, să aleg să petrec timpul acesta sorbind tacticoasă din cafea și mâncând o felie din plăcinta cu mere făcută de mama ieri, dar parcă savoarea cafelei e una mai bună atunci când o bei încercând să lași ceva în urmă. Niște cuvinte, de data asta.

După un weekend liniștit, cu filme multe (am început un serial foarte fain, se cheamă Arrow și am văzut deja aproape jumătate din sezonul 1), ceva plimbare si, cum altfel, cumpărături (am fost ieri la Jumbo și n-am luat decât chestii ce nu depașeau 15 lei, numai că au fost foarte multe, foarte multe, nu-l mai puteam opri pe Sorin din cumpărat chestii), începe azi o altă săptămână de foc.

Să nu uit, în weekendul acesta mi-am făcut debutul pe OLX, mi-am făcut cont și-am am adăugat acolo vreo 6 anunțuri de vânzare, iarazi pun la poștă prima chestie, o geantă pe care o tot țineam prin șifonier și care acum și-a găsit o stăpână faină tocmai de la Iași care s-o prețuiască la adevărata ei valoare.

Continue reading E luni din nou

Voi intelegeti ca e august?

Adică în nici o lună îi spunem adio verii? Cum care vară? Asta cu ploi și răcoare care nu pot spune că mi-a displăcut, mai ales că noi am petrecut-o în atelier.

Ieri am fost din nou la Oratia ( cei care aveți facebook si nu ati dat încă like paginii taberei, habar nu aveți ce pierdeți) să ne recuperăm copiii supraviețuitori. Copii care ne-au  făcut acolo, la sosire, o demonstrație cu o mică parte din ce au învățat ei în săptămâna de tabără. Bine, dacă vă uitați pe wall-ul taberei vedeți ca într-un jurnal, poze cu ei în fiecare zi de tabără. Noi, părinții, am văzut ieri în plus, o echipă de copii determinați, care ne-au depășit cele mai optimiste așteptări, care si-au învins temerile și au reușit să facă lucruri de care îi credeam, cu siguranță, în stare, dar nu într-un timp atât de scurt.

Continue reading Voi intelegeti ca e august?

Tabara de supravietuire

tabara de supravietuireCopilul Iulia și copilul Sonia sunt de azi în tabără. De fapt de aseară, pentru că le-am dus ieri și le luăm duminica viitoare. Dap, am fost de două ori la Tabăra Oratia. O dată săptămâna trecută de relaxare și-a doua oară de supraviețuire săptămâna asta. 🙂 Bineînțeles, urmează si-un al treilea drum, cel de recuperare. A copiilor.

Ca în fiecare  an, Carmen organizează la Oratia, pentru copiii între 13 si 15 ani, o tabără de-o săptămână în care adolescenții sunt instruiți în tehnicile de supraviețuire, pe care Lucian, instructorul lor, le respiră. De la ora exactă stabilită în functie de poziția soarelui până la transportarea unui prieten rănit până la cel mai apropiat adăpost cu ajutorul unei foi de cort, copiii vor experimenta într-o săptămână regimul  semi-cazon instituit de ieri la tabără.

Sunt, bineînțeles, foarte curioasă de felul în care vor percepe mândrele mele această experiență. Așa, ca de început, ele erau foarte entuziasmate, dar vreau să le văd la sfârșit, dacă vor reuși să escaladeze peretele de alpinism și să aprindă focul. Măcar cu ajutorul brichetei.

Continue reading Tabara de supravietuire

Iar plecam noi, iar ploua

Am fost la Tabăra Oratia de două ori până acum, weekend-ul ăsta va fi a treia oară. E acolo o stare, o chestie, un aer, niște oameni, ceva locuri de vis care te atrag și te fac să alegi Oratia după ce vreme de o săptămână ai stat și-ai căutat locuri faine în care să mergi în țara asta. Ba, am căutat un pic și pe afară.

Eu nu-s omul care să meargă de 10 ori în același loc. Nici măcar de trei ori nu mă prinzi. Merg pe principiul că lumea e plină de locuri frumoase și e musai ca în viața asta să vedem cât mai multe dintre ele. Și totuși Oratia…

V-am mai povestit cum e acolo,  probabil c-o voi mai face și de data asta, ceea ce vreau eu să spun însă e că ploaia asta, oricât de dragă mi-ar fi, mă disperă acum.

Continue reading Iar plecam noi, iar ploua

A mai trecut o săptămână

Nici nu știu când a trecut săptămâna ce tocmai s-a încheiat. A fost pentru noi pe repede înainte, și deși am muncit pe rupte, am reușit să finalizăm doar puține comenzi. În plus, a fost închiderea anului școlar pentru fete, banchetul (celebrul banchet de sfârșit de clasa a VIII- a), nesfârșita pregătire pentru testările naționale, ce mai, o grămadă de treabă.

În plus, am pus piscina, personal n-am făcut nicio baie, dar fetele spun că apa e caldă. Bineînțeles că ele au testat Eucerin Sun și nu-i timpul trecut să le puteți încerca și voi. Trebuie doar să vă înscrieți în concurs.

Tot nu ne-am gândit unde vom merge anul acesta în vacanță, dar ne bate gândul ca anul viitor să încercăm țările nordice. Dar mai e mult până atunci, vacanța de anul acesta e mult mai aproape și în afară de o săptămână la ai mei nu avem nimic în plan.

Continue reading A mai trecut o săptămână

De nepretuit

Am fost ieri după amiză cu fetele prin magazine în căutare de rochițe pentru banchet. Tati a refuzat politicos și cavalerește distracția alături de noi.

Doamne, când au crescut așa? Fetele mele termină clasa a VIII-a anul acesta și nici nu știți cu câtă emoție așteaptă ele petrecerea asta de sfârșit de an. Ce emoții pentru testele naționale, ce emoții pentru probele de aptitudini pe care le-au dat ca să poată continua liceul la Waldorf, nimic nu se compară cu banchetul. Nici măcar excursia la Tulcea pe care au făcut-o sâmbătă cu clasa nu le-a adus atîta bătaie de cap ca banchetul. Acesta din urmă trebuie să fie perfect. Și mai perfectă decât banchetul trebuie să fie rochia fiecărei fete.

Rochii-pentru-banchet-sau-balE o nebunie acum pe ele: Tu de care-ți iei? Tu de la cine-ți iei? Tu cum vrei să fie? A ta e luată deja? Eu n-am pantofi. Dar ce culoare e potrivită? Nu, să nu fie cu umerii goi. Nici prea lungă. Ți-ai luat? Nu mai e timp! Trebuie să fie unică!

Continue reading De nepretuit

In vizita la Manastirea Pasarea

Dacă locuiești în București și ai zilele astea câteva ore libere, îți recomand să mergi în vizită la Mănăstirea Pasărea, chiar dacă nu ești cel mai bisericos dintre credincioși.

Nu merg des la biserică, ba pot spune că în afară de nunți, botezuri și Înviere (și atunci doar să iau lumină) nu prea mă prindeți prin preajma bisericilor și nu pentru că neg existența lui Dumnezeu ci pentru că am o problemă cu popii. Dar la Pasărea…

M-au fascinat de mică măicuțele. Noi la Târgiviște avem aproape Mănăstirea Dealu și mergeam des acolo. Des însemna de 2 ori pe an. Am observat atunci curățenia, liniștea, florile, ordinea, lumina aia din curtea mănăstirii ca pe un lucru minunat. Mi se părea că femeile acelea care locuiau acolo aveau cea mai frumoasă viață. Cu excepția hainelor care mi se păreau oribile (mi se par și azi la fel). Ele erau frumoase (sau poate așa le vedeam eu atunci), știau exact ce au de făcut, vorbeau liniștit și arătau îngăduință grupului gălăgios de copii pe care-l formam. Ce mai, îmi plăceau călugărițele! Mai ales când ne dădeau smochine.

Continue reading In vizita la Manastirea Pasarea

Fara titlu

Se-așterne praful pe computer. Trec pe lângă el și o mână invizibilă mă împinge mai departe, iar pașii mei o ascultă. Nu-i timp de scris. Abia dacă e timp de trăit.

S-au întâmplat săptămâna trecută niște lucruri despre care nu-s încă pregătită să vorbesc, deși voi știți că vă spun de toate. Astea însă sunt prea dramatic aproape ca să spun așa.

Dar ce-a fost a fost, mergem mai departe, suntem cu toții bine, numai mama-i tot la spital. Încă nu i-au stabilit un tratament care să-i meargă bine, da sunt convinsă că-i dau de cap săptămâna asta. Tratamentului.

Continue reading Fara titlu

Viata cu gemeni IV

Undeva pe un hol al maternității, aștepta să-și cunoască puștoaicele, prințesele lui tata cărora toată viața lui, avea să le îndeplinească orice dorință, Sorin. A privit emoționat cele două mogâldețe, ba le-a ținut și-n brațe în vreme ce liftul a urcat două etaje și cred că ăla a fost momentul în care i s-au lipit de suflet. Definitiv. 🙂

Am rămas cu fetele în spital după ce le-am născut nici mai mult nici mai puțin de 3 zile, timp în care un medic pediatru m-a învățat să le deosebesc (glumesc), să le spăl, să le masez, să le hrănesc corect, într-un cuvânt să mă descurc cu ele când ajung acasă. A, și le-am făcut în spital găuri în urechi, nu știam exact când le voi pune cercei, dar am vrut să scap de grija găurilor.

Îmi aduc aminte de parcă a fost ieri de ziua în care mama soacră împreună cu soțul au venit să-și ia fetele de la maternitate. Abia așteptam să le duc acasă, nu-mi explic nici azi de ce, că dacă e să dau timpul înapoi, îmi dau seama că eram complet nepregătită pentru tot ce avea să urmeze. Le-am îmbrăcat pe fete, le-am luat în brațe, ne-am luat la revedere de la domnul doctor și de la asistente și-am plecat. La lumina zilei Sonia și Iulia aveau obrajii rozalii ca plăpumioarele lor și dormeau așa de frumos în brațele noastre, încât am crezut atunci că am cele mai cuminți fete din univers. N-a fost așa.

Continue reading Viata cu gemeni IV

Viata cu gemeni III

Cum vă spuneam, am stat în spital două săptămâni înainte de naștere, pentru ca bebelușii să crească într-o zi cât alții într-o lună. Apropo, pe vremea aia habar nu aveam dacă vor fi fete sau băieți, dar mi se părea extraordinar să fie o fată și-un băiat.

În seara cu pricina, era o vineri, citeam ca de obicei, și pe la unsprezece am vrut să las cartea  și să sting lumina în rezervă. Numai că atunci când am coborât din pat eu și burta mea imensă, am simțit că mi-a venit sorocul, dacă e să spun exact cum zicea bunica mea, și ținându-mi cu o mână burta și cu cealaltă cămașa de noapte m-am dus la asistente și le-am spus că nasc. Una din ele m-a întrebat la ce interval am contracțiile și eu am întrebat-o ce-s alea și cum ar trebui să le simt, pentru că eu în afară de faptul că mi se rupsese apa, nu aveam niciun alt simptom. A doua oară când asistenta m-a întrebat de contracții, i-am spus că am una pe oră, ca să n-o dezamăgesc, dar tot nu aveam nicio durere.

Între timp doctorul care era de garda mă consultase și mă instalasem confortabil într-un pat din sala de nașteri. Da, erau acolo vreo șase paturi pline cu femei care se pregăteau să nască. Unele gemeau, altele țipau pur și simplu de durere, eu așteptam să-mi vină durerile și mă uitam la perfuzia  care îmi fusese pusă la instrucțiunile date de doctorul meu prin telefon, în timp ce dumnealui se îndrepta spre spital. Era de acum miezul nopții dintre 1 si 2 octombrie 1999.

Continue reading Viata cu gemeni III