Category: amintiri

Educația

În viață totul este efemer. Îți poți pierde casa, mașina, familia, îți poți pierde prietenii și multe altele, importante toate. Ceea ce nu-ți poți pierde niciodată este educația. Sigur investiția în ea ți-o vei scoate înzecit, no matter what.

Am fost un copil cuminte, silitor (ceva ce tinerii de azi numesc pe facebook – extraterestru). În clasa a V-a scriam compuneri pe care profesorul de română mă ruga să le transcriu  pe niște foi A4 pentru a le afișa la panoul școlii. N-am făcut-o niciodată. Nu pentru că n-aș fi vrut, dar aveam un scris prea urât (îl am încă) și nu aveam bani pentru a plăti pe cineva s-o facă în locul meu.

Nu concepeam să merg la școală cu temele nefăcute sau cu lectiile neînvățate, iar în vocabularul meu nu exista nota 8. L-am luat pe primul la licceu și-am înteles în scurt timp că va trebui sa mă obișnuiesc cu el. Liceul nu-i școală generală și profesorii de liceu au alte criterii de notare. Sau el puțin așa era atunci. Asta nu m-a făcut însă să renunț la a-mi pregăti lecțiile pentru școală cu conștiinciozitate și a încerca mereu ceva suplimentar. De a încerca să-mi depășesc cumva condiția.

Continue reading Educația

Balconul copilariei mele

Am citit postul ăsta extrem de frumos si personal (așa cum sunt aproape toate la ea), scris de Vienela și n-am putut să nu mă duc cu gândul la balconul copilăriei mele, undeva la etajul trei într-un bloc cu patru nivele.

Balconul nostru era toată ziua în soare, și deși asta nu prea le convenea părinților mei, pentru mine era nemaipomenit. Stăteam din primăvară până-n toamnă cu fundul pe pragul ușii de la balcon și cu fața îndreptată spre soare. Gândeam cu mintea mea de atunci că o față bronzată era tot ce-mi lipsea pentru a fi extrem de frumoasă. Ochii mei verzi/albaștrii în contrast cu pielea brună m-ar fi dus direct în inima puștiului pe care îl plăceam. Și deși puștii ăștia se mai schimbau, pasiunea mea pentru soare a ținut atâta timp cât am locuit în apartamentul 14 al blocului gri.

Balconul era mic și avea de o parte și de alta dulapuri făcute de tata, care adăposteau sute de borcane cu gemuri, compoturi, dulcețuri și murături de diverse soiuri. Deasupra lor își făcuse mama o mini-seră, o mulțime de flori ce rânjeau toată ziua la soare și tânjeau după apa pe care le-o dădea în fiecare dimineață. Mie nu-mi păsa nici de flori, nici de gemuri, ci doar de soarele ce-mi dezmierda fața, minim o oră în fiecare zi.

Continue reading Balconul copilariei mele

Din nou luni

Nu, nu mă plâng, la noi e o zi de relaș sau cel puțin cu gândurile astea ne-am trezit. Ce-o fi până diseară, vom vedea.

Am avut un wekend foarte frumos, sâmbătă am fost la țară, la ai mei și ne-am umplut de energie. Am respirat aer curat, ne-am plimbat pe câmp, am fost cu mama în vizită la niște oameni care au cea mai curată gospodărie de la țară din câte am văzut eu în viața mea. Mă refer la curte neamenajată, din aia cu pământ cum e prin sate. Oameni cu animale în curte, cu treburi la câmp, cu două pisici, și totuși fiecare lucrușor era pus la locul lui și nimeni din familia aia nu lăsa lucrurile la întâmplare, nici nu lăsa treburile pentru mai târziu. Mi s-a părut incredibil, mai ales când gazda ne-a spus că așteaptă să treacă weekendul ca să se poată apuca de curățenie. 😀

Și când credeam că le-am văzut pe toate, am fost ieri într-un sat de pe lângă București să sărbătorim un prieten și am găsit acolo o curte ca în povești. Plină, plină, plină cu flori. Reginele erau două magnolii, una roz/mov și una albă. Foarte frumoasă curte, vă spun, aș fi putut rămâne acolo măcar o săptămână. N-am rămas. 🙂

Continue reading Din nou luni

Cinci lucruri pe care le mai am din copilarie

Să ne jucăm. Să glumim că până la 18 ani suntem copii și să ne gândim dacă mai avem ceva din vremea aia. Nu pot intra în joc cei care n-au măcar 7 ani peste vârsta asta, pentru că n-ar fi corect. Alta e să păstrezi ceva 20 de ani și alta să-l păstrezi 3 ani.

Cred că mie îmi va fi cel mai greu să găsesc ceva din vremea aia, mai ales că am schimbat și casă și oraș si obiceiuri si măsuri la haine în anii ăștia care au trecut de atunci. Aproape o viață. Și totuși voi încerca să găsesc ceva:

  • Am câteva fotografii din liceu și câteva din școala generală.  Am și multe diplome, dar ele-s la părinți așa că nu pot spune că le am. 

Continue reading Cinci lucruri pe care le mai am din copilarie

Dobrica

Iulia m-a întrebat aseară ce înseamnă anturaj.

Îl chema Dobrică și locuia la parterul blocului nostru. Pe spate. Mai înâi celibatar cu serviciu bun, apoi vreme de câteva luni cu o fată drăgută. După câteva pahare de vin și-o cearta ca la ușa apartamentului, fata a plecat. I-a luat locul o Ileană Cosânzeană urâtădar harnică, cu care Dobrică a făcut casă, a făcut și doi copii, două fete. Paharele de vin n-au mai avut ce căuta în casa lui Dobrică, dar avea el grijă ca în ziua de salariu să bea una mică cu băieții până pe la miezul nopții și să ajungă acasă ținându-se de garduri. De unde obiceiul ăsta să bei ca un porc în ziua de salariu, n-am înțeles niciodată. În fine.

Erau începuturi de săptămână în care îl veda pe ne-a Dobrică cu fața franjuri, lovit și zgâriat de ziceai că a venit acasă mergând în gură, nu pe picioarele lui cu ar fi fost normal. În rest era un vecin bun. O vreme l-a avut chiar tata în echipa lui. Atunci nevasta lui Dobrică se ruga de tata: ”Nea Petrușe, ia-l bre acasă și pe amărâtul ăsta când vii matale, nu-l mai lăsa cu derbedeii ăia să-i bea banii.” Și tata îl lua. A fost atunci o perioadă bună pentru familia lui Dobrică. După o vreme n-a mai lucrat cu tata și lucrurile au luat-o razna rău. A ajuns să nu-și mai plătească întreținerea și într-o zi soția lui și copilele l-au părăsit. Au plecat la țară, la părinții femeii.

Singur pe lume și prieten cu băutura Dobrică a ajuns să-și vândă apartamentul pentru a-și plăti datoriile și după asta s-a întors în satul în care copilărise, la casa părintească. O vreme n-am mai auzit nimic de el, dar am aflat după câțiva ani c-a murit. După o beție. Destul de tânăr. Nici nu împlinise 40 ani.

Continue reading Dobrica

Ce trece timpul…

imbatranimSunt aproape 5 ani de cand am blogul. E drept ca nu m-am gandit atunci ca voi scrie aproape zilnic vreme de 5 ani, dar acum nici nu stiu cum a trecut timpul. Pana mai ieri, doar creșterea fetelor mele îmi dădeau măsura timpului care trece. Numai că, nu numai ele se schimbă ci și noi. Eu mai puțin, voi, ăștia tineri, mai mult.

Îmi dau seama că am cunoscut la un moment dat o blondă frumoasă, studentă le medicină și cu vorbele la ea. Gândea. Vă spun, era o copilă blondă cu o vorbă romanească dulce și cu mult bun simț. Nu-i ca și cum nu le-ar mai avea, dar știți câte s-au schimbat de atunci? Blonda a terminat facultatea, a plecat în Marea Britanie, și-a găsit acolo un job pe măsra ei și anul ăsta se mărită. Copila blondă se mărită. Să-i fie într-un ceas bun, eu le urez de pe acum mulți ani de fericire, după ce trec de stresul pregătirii nunții de vis.

Acum 5 ani Tomata cu scufiță abia daca se năștea. Numele ăsta zic. Andreea avea deja blog de aproape un an și se semna peste tot cu Hellen. E drept, un an început în forță, cu multe posturi și cu și mai multe comentarii. Asta i-a dat încredere, a continuat, a crescut și schimbat jobul și, ce credeți, anul ăsta se mărită. 😀

Continue reading Ce trece timpul…

Dupa fapta si rasplata

carucior fier vechiAcum vreo trei ani, într-o  după amiază mă întorceam acasă de la job conducând pe repede inainte. Nu prea eram atentă la ce se întâmpla în jur, însă la intersecție la Diham, n-am avut cum să nu observ un om cu un cărucior pliabil (da, nici nu știam ca exista așa ceva) pe care căra o magaoaie de cutie de frigider. Voia probabil să o duca la fier vechi. Acolo, în intersecție, căruciorul ăla de jucărie, practic, a cedat și îi căzuse omului frigiderul în mijlocul drumului.

L-am ocolit cu stil și am oprit la bancă. Am trecut apoi pe la  Mega Image și am pierdut ceva timp acolo. Când, în sfârțit, mi-am continuat drumul spre casă, l-am întâlnit din nou pe nenea cu fierul vechi. Reușise să înainteze cam 500m și căruciorul cedase din nou.

Afară vremea era destul de geroasă (cam mijloc de februarie), iar asfaltul, ce a mai ramas din el, era  plin de zăpadă topită, mâzgă sau cum îi mai spune acum mocirlei de altă dată. Imaginea omului care încerca din nou să-și repare căruciorul cu care avea de gând să care greutatea aia (vă spun, era un frigider mare de tot), era de-a dreptul dezolantă.  Am trecut din nou de el, dar deși l-am compătimit deprima dată când la-am văzut, acum m-am hotărât să fac ceva. Ce mă costa să opresc și să-l ajut să-și ducă marfa până acasă? Ia să vedem…

Continue reading Dupa fapta si rasplata

Părinții noștri

parintii nostriAm cei mai buni părinți din lume. Din păcate viața ne ține destul de departe unii de alții și, deși nu locuim în emisfere diferite, ne vedem de maxim 4 ori/an. Nu-i normal și eu știu asta, dar ei nu se plâng. Nu se plâng că nu venim mai des la țară, nu se plâng nici măcar că nu-i sunăm mai des, trec uneori și două sătămâni fără schimbăm două vorbe. Bineînțeles că eu dau vina pe lipsa de timp, dar adevărul este că zece minute pe zi aș putea oricând să găsesc. Atunci de ce n-o fac?

Părinții mei au avut grijă ca în copilărie să nu ne lipsească nimic, bineînțeles asta în limita posibilităților lor de atunci. N-am avut păpuși Barbie sau trenulețe pe șine, dar de fiecare Craciun și Paste aveam cadouri și hăinute noi, pe care le prețuiam mult mai mult decât o fac azi fetele mele.

Poate pentru că mi-e de ajuns să-i știu acolo, în căsuța de la țară. Pentru că-i știu împreună și pentru că am încredere în ei. Poate mă simt încă copil și aștept eu telefonul lor, deși știu că asta nu-i corect.

Continue reading Părinții noștri

Parfum de cinema

Știți că sunt mare amatoare de povestit amintiri din copilărie și cum Vienela mă invită la Mirela în clubul poveștii parfumate și-mi dă acum ocazia să scot de la naftalină o asemenea amintire, n-am să ratez momentul.

Era iarnă. După ce că aveam puține locuri de distracție în comunism, iarna se împuținau și astea. Oricum ar fi fost, ne rămânea cinematograful cu magia filmelor. Fie ele românesti sau străine, noi, copiii, ne bucuram de ele oricum ar fi fost. Până în ziua aceea.

Am plecat împreună cu fratele meu la film. Cred că era 2 ianuarie. Aveam bani pentru că fusesem cu plugușorul și țin minte că ne cumpărasem câte o vestă tricotată, un joc de rummy și ne mai rămăseseră bani de-un film bun. La cinema.

Continue reading Parfum de cinema

AMR 5 zile

Până la vacanță. Bineînțeles că după un weekend petrecut la țara, cu părinți, frate, cumnată, nepoată (care a mai și împlinit ieri 10 ani. La mulți ani, Mara!), soț și copile, parcă am simțit că vacanța se apropie și mai tare și sinceră să fiu, la cât de mult a fost, o sătămână până la marea odihnire mi se pare o nimica toată. Mai ales că vine și sfârșitul lumii. :)))

Weekendul a fost de vis, Ghiță a venit cu noi la București în potbagaj și acum e frumos aranjat în lada frigorifică. Bineînțeles că nu fără peripeții, pe care de data asta le-am și filmat, dar pe care nu vi le pot arăta pentru că tatăl meu, eroul principal al filmului, realizat cu multă detașare față de ce se întâmpla în fața camerei de către soțul meu, a spus că dacă-l pun pe net nu mai văd de la el alt Ghiță câte zile o avea. Sper că vorbea de Ghiță! Pentru cei care n-au citit postul ăsta și au impresia că Ghiță e vreun creștin, ei bine nu, e porcul nostru cel de fiecare an.

Bine, tata n-a zis că mă pedepsește și dacă doar vă povestesc, așa că vă spun esențialul, Ghiță n-a vrut să meargă la tăiere fără să facă pe nebunul, așa că i-a alergat un pic  pe băieții noștri. Cum tata s-a pus în fața lui, chipurile să-l oprească, porcul n-a avut încotro și i-a trecut tătucii printre chișere, exact așa cum trece mingea de fotbal printre picioarele fotbaliștilor uneori. Porcul i-a dat urechi ca să zic așa. Sau, mai exact, i-a făcut mucii cravată. Doamne, ce-am mai râs!

Continue reading AMR 5 zile