Tag: oameni

Hai că n-a fost așa greu

Cum excursia asta cu trenul se întâmplă la noi odată la 5 ani, am zis că merită să notez acum câteva impresii:

  • Călătoria cu acceleratul nu-i chiar așa de rea dacă nu ai bagaje voluminoase.  Adică, nu-i loc de genți în tren. Am descoperit până la urmă că-ți poți băga geamantanul sub scaune, dar i-ai luat astfel locul pentru bagaj al celui de lângă tine. La noi, la dus a fost cum a mai fost, dar când ne-am întors și am avut în plus clasica geantă cu patru curcani și două găini, nimic n-a mai fost simplu. Nu-mi amintiți de ouă, nu s-au spart decât două, pentru că au avut un loc special. 😀
  • În accelerat nu e apă. Curge așa un firicel când apeși butonul de tras apa, dar nu te poți spăla pe mâini acolo. Totuși, deși la plecarea trenului din gară toaleta era cât se putea de curată (mi s-a părut amuzant faptul că la chiuveta era și-un săpunel, dar nici picatură de apă), era și hârtie igenică, ceea ce pe mine m-a uimit (iertați-mi ignoranța, dar pe vremea când mergeam eu cu trenul nu era la toaletă nici coș de gunoi, apăi hârtie), la nici jumătatea drumului, aceeași toaletă puțea de-ți muta nasul, era plină de pișălău pe jos, așadar nefuncționlală. Deh, n-ai cu cine, dom’le.
  • Gările din orașele de provincie arată jalnic. Îmi pare rău că nu vă pot arăta decât o poză neclară făcută printr-un geam nu tocmai curat, cu telefonul, dar văzute pe viu,  locurile astea înseamnă întoarcere în timp la propriu. Gara din Ploiești, de exemplu, în care altă dată era forfotă de călători, acum nu numai că-i pustie, dar se poate filma în ea fără probleme un film cu scene din timpul războiului. 
  • Timpul petrecut în tren nu trebuie pierdut sub nicio formă. Fie că citești, înveți, scrii, vorbești la telefon, te uiți la un film sau privești pe fereastră punându-ți gîndurile în ordine, important e să nu-i pierzi timpul. Eu am citit Întoarcerea din rai a lui Eliade și nici n-am simțit cum a trecut timpul.

Continue reading Hai că n-a fost așa greu

Poveste de cartier

Când nu am timp de scris aproape că-s bolnavă.  Nu pot să stau fără să scriu. Prostii, tâmpenii, lucruri banale de pe lângă casă sau din contră, lucruri importante (e drept că rar de tot), din alte lumi, închipuite sau din contra, adevărate absolut.

Alteori însă scriu fără să scriu. În capul meu. Propoziții întâi, apoi fraze, pasaje întregi, ba uneori închei capitole.  Apoi invariabil adorm și visez. Cu totul altceva. Dacă dimineața îmi amintesc subiectul scris  seara în gând e bine, dacă nu, nu-i nimic. Facem să înceapă altă poveste…

Dacă în weekend aș fi avut timp de scris, v-aș fi spus o poveste adevărată. Cu oameni din cartier. Oameni cum credeam că nu există. Nu le-aș fi dat numele ca să nu fie bârfă pe de-antregul. 🙁 Și v-aș fi povestit că oamenii ăștia, mai întâi ea:

Continue reading Poveste de cartier

Operațiunea faxul Conțești

Uneori, când crezi că nu se întâmplă nimic, intervine ceva.

De două zile n-am cartușe în multifuncționala din birou. Din cauza crizei, am atât de mult de lucru că n-am avut timp să-mi umplu cartușele. Așa că printez ce-mi trebuie la imprimata din casa, și fac pentru fiecare foaie un traseu de 30 m dus intors. O plăcere. 

Ieri, în timp ce  mă împărțeam în mai multe ca să termin tot ce aveam de făcut, a venit la mine o vecină bătrână care avea de trimis un fax la Primaria din Conțești. Avea numarul. Voia să trimită buletine, certificate de naștere, chitanțe, adică nimic care ar fi mers băgat direct în fax. Trebuia să le fac copii.  La toate.

V-am spus că nu aveam cartușe, iar scula din casa e doar imprimantă, nu știe copiere. Și dă-i și scanează-i actele, apoi dă-le print la distanță. Nimic mai simplu, numai că paginile refuzau să se printeze. Știți situațiile alea în care te grăbești de nu mai poți și nimic nu-ți iese? E, cam asta era. Până la urmă am share-uit documentele scanate și le-am tipărit de la alt calculator ( da, televizoare și computere avem să ne punem și-n cap).

Continue reading Operațiunea faxul Conțești

Unde nu-i cap, vai de picioare

Maricica s-a hotărât să nu se mai întoarcă acasă. Îi părea rău doar de băiețelul ei de 4 ani, dar nu avea încotro, așa credea. Se săturase de bărbatul ei bețiv și gelos, dar și de cea care-i dăduse viața, o cotoroanță de femeie, pe care n-o mai considera mamă încă de pe la 10 ani.

Într-un fel îi părea rău și de bărbatul ei, care așa bețiv și gelos cum era (fie vorba între noi, la partea cu gelozia avea omul dreptate), aducea bani acasă și o suporta pe hoașca de soacră-sa. Oare ce-o să-i pățeasă lui pielea acum singur cu ea și cu copilul? Dar Maricica nu voia să se lase pradă sentimentelor acestea contradictorii care o încercau.

Se hotărâse să rămână la Mircea, colegul ei de muncă care îi promisese că o face doamnă dacă se leapădă de soț și copil. Merita și ea o viață mai bună, că așa îi citise ei în palmă o babă în tinerețe, că va lua bărbat cu carte. Mircea era inginer și mai era și chipes bată-l norocul. Dacă ar fi lăsat-o să ia copilul, Maricica ar fi fost pe deplin mulțumită. Dar chiar și așa,  femeia se gândea numai la binele pe care îl avea în față. Copilul va crește și singur, că nici până acum nu se omorâse ea cu educația lui, mai mult mama ei se interesase ca el să aibă mâncare și hăinuțe, furând bani din buzunarele bărbatului Maricicăi, când acesta se întorcea rupt de beat de la vreo cârciumă nenorocită.

Continue reading Unde nu-i cap, vai de picioare

Azi e Crăciunul

Paula Seling – Cerul si pamantul

Anul acesta n-am vrut niciun cadou de Crăciun. Nimic. Nici de la mine, nici de la ceilalţi. Am nevoie numai de sănătate. Şi pentru mine şi pentru ceilalţi. Are cineva de prisos sănătate?

Mos Crăciun a venit, fetele sunt fericite. Ne-au scris şi o scrisoare în care ne mulţumesc pentru cadouri. 😀

Continue reading Azi e Crăciunul

Că tot ne plângem de timp

 

Textul de mai jos nu-mi aparţine, l-am primit pe mail şi cred că-i una din poveştile alea din care noi, oamenii mari, trebuie să învăţăm câte ceva:

Cu voce timida si cu ochii plini de asteptare, micutul il priveste pe tatal sau si intreaba:
– Taticule, cat castigi pe ora?
Tatal, preocupat si cu un zambet sever, raspunde:
– Fiule, aceste lucruri nu te privesc pe tine.

 Nu ma mai deranja, te rog!
Copilul insista:
– Dar, taticule, spune-mi cat castigi pe ora?!
Reactia tatalui, la fel de severa, dar totusi, ca sa fie lasat in pace, raspunde:
– Cinci dolari.
Atunci copilul il intreaba:
– Tata, poti sa-mi dai doi dolari, te rog?
La aceasta intrebare, tatal se supara si cu multa bruschete ii spune:
– Acesta este motivul pentru care ai vrut sa stii cat castig pe ora?

Continue reading Că tot ne plângem de timp

Dacă e miercuri, e bine

Tata avea o vorbă. “Ce zi e azi? Joi? Păi dacă e joi, e bine.”  Nu ştia nimeni niciodată de ce dacă era joi, era bine. Nu i se întâmpla să pună întrebarea asta luni, marţi sau miercuri, nici măcar vineri, ca să nu mai vorbim de sâmbătă şi duminică. La el joi era bine.

Vorba asta am mai auzit-o şi la alţi oameni care însă nu ţineau cont şi se întrebau în orice zi a săptămânii “Ce zi e azi? …….? A, dacă e ….. e bine!”

După aşa o introducere plictisitoare mă gândesc că doar cei care au ajuns pâna aici cu citititul merită să afle secretul ăsta. Dragii mei, dacă e miercuri e bine, ascultaţi-mă pe mine.

Continue reading Dacă e miercuri, e bine

Să nu pierdem timpul…

Trebuie să recunoaşteţi că după aşa un weekend e musai să ne adunăm şi să avem o săptămână plină de reuşite. Adică, dacă nici după o vreme ca asta, în miez de noiembrie, nu sunteţi mulţumiţi, atunci nimic nu vă mai poate mulţumi pe voi.

Lăsaţi în urmă gândul că n-aţi plătit integral ratele, că salariile v-au scăzut şi că pe plan mondial, pentru că au fost multe inunadaţii în China anul ăsta şi nu s-a făcut la ei, chinezii au cumpărat tot bumbacul pe care l-au găsit pe piaţă. Să vedeţi acum scumpiri de haine, chiar dacă ele sunt în magazine de anul trecut şi n-au nici picătură de bumbac în compoziţie. Că aşa-i în tenis!

Mă rog, ziceam să lasam astea în urmă şi să ne concentrăm pe ce trebuie să facem pentru ca grijile de mai sus să nu ne mai bântuie. Să muncim, fraţilor! Nu în plus, nu în afara orelor de program , nu până la epuizare, ci cu plăcere. Să ridice primul piatra acela dintre voi care-i epuizat de muncă, care în timpul programului nu aruncă el şi-un ochi pe blog, twitter sau facebook chiar şi atunci când astea nu au nicio legatură cu felul în care câştigă el bani? Ok şi asta nu-i nimic, că nu  strică să te deconectezi de la muncă măcar 5 minute/ora (mai ţineţi minte ce bine ne făceau pauzele din şcoală?),  problema reală  apare atunci când în timpul orelor de lucru voi doar vă faceţi că munciţi. Nu-mi spuneţi că atât sunteţi plătiţi, atât munciţi, că nu ţine. În felul ăsta pierderea e de ambele parţi. Şi a voastră şi a angajatorului. Tu pierzi timp, iar timpul, cum ar spune Mastercard, e nepreţuit. Iar angajatorul pierde bani. Bani pe care un angajat conştiincios şi capabil i-ar putea câştiga pentru el dacă ar şti să-l motiveze. Sincer, cred că în sistemul motivaţional stau toate problemele românilor. Noi nu suntem din cei care să facă ceva din convingere.  Nouă trebuie să ne dai motive pentru a face ceva aşa cum trebuie. Iar cei care trebuie să ne motiveze sunt preocupati cu altceva. Nimic important. 

Continue reading Să nu pierdem timpul…

O duminică perfectă

Aş putea trăi liniştită 100 de ani într-un loc care să aibă vremea tot timpul anului, exact cum a fost ieri în Bucureşti. Deocamdată însă ne bucurăm de maxim zece zile din astea într-un an, aşa că ar fi indicat să mă bucur cât pot de astea. Zis şi făcut. Ieri dimineaţă am plecat cu copii, căţel şi purcel la sărbătoarea recoltei sau zilele toamnei sau cum s-o fi chemat evenimentul ce a avut loc zilele astea în parcul Naţional. Ne-am întâlnit aici cu încă doua familii de prieteni şi în timp ce copiii se jucau supravegheaţi de taţi , mamele au căscat gura pe la tarabe, care fie vorba între noi, erau pline cu bunătăţi de toamnă, de la magiun de prune şi zacuscă de ghebe, până la plăcinte maramureşene  gătite la faţa locului. Vă spun, o nebunie.

După ce ne-am facut plinul aici, am plecat mai departe să aprofundăm cumva tradiţiile astea, către muzeul satului, unde ne-am chinuit un pic să găsim loc de parcare, pentru că era acolo toată lumea luminată.

Pentru cei care nu ştiu, intrarea la muzeul satului este 6 lei pentru adulţi şi 3 lei pentru elevi şi studenti. Mi se pare un preţ corect, pe care merita să-l plătesti ca să-ţi petreci câtevaore  între casele ţărăneşti, să asişti la ceva spectacole populare, să vezi de aproape ii româneşti adevărate,  de care eu sunt îndrăgostită.

Continue reading O duminică perfectă