Nici nu mi-am dat seama când a trecut săptămana asta. Şi nu e prima dată când se întâmplă asta. Spectacolul merge pe repede înainte şi noi nu apucăm să fim decât niste spectatori care, în cel mai fericit caz, aplaudăm la sfârşitul actelor.
Peste 10 zile împlinesc 38 de ani. Na, că am zis-o. Vârsta vreau să zic. 😀
Prima mea amintire legată de apă o regăsec undeva în jurul vârstei de doi ani şi are legătura cu un costumaş alb şi o baltă de la marginea drumului. Ţin minte că mă uitam la mine, ma uitam şi la cenusiul bălţii, mă uitam iar la mine, iar la cenuşiul bălţii. Tentaţia a fost mare şi decizia a fost luata cu uşurinţă: m-am tăvălit la propriu, îmbrăcată cu costumaşul alb, în noroiul bălţii. Mult. Oare unde o fi fost mama?
Dupa ceva timp, când probabil m-am plictisit de joaca cu apa murdară, m-am ridicat în picioare şi am încercat să ajung în curte. Mi-a fost foarte greu. Eram de două ori mai voinică şi când spun voinică mă refer la greutatea mea în kg. Hainele erau de lână şi lâna uda nu-i tocmai fulg de nea. Mă mişcam ca un robot japonez necalibrat şi din hainele mele curgeau şiroaie de apă care dispareau pe loc în ţărâna drumului. Pe tot parcursul călătoriei spre casă (erau cred 10-20 de metri cu tottul, dar în capul meu păreau km întregi) îmi părea foarte rau de ceva, eram foarte trista. Nu ţin minte să fi fost din cauză că îmi murdărisem costumaşul ( asta avea să se întâmple mai târziu, când m-a luat mama în primire 😀 ) ci supărarea mi se trăgea de la apa care se scurgea pe drum şi pe care aveam senzaţia că am risipit-o. Îi luasem apa balţii. Nu era corect, nici măcar nu avusesem nevoie de ea.
Zilele astea, tot citind despre apă, am aflat cu stupoare ( să nu-mi ziceţi că voi ştiaţi) că pentru fabricarea unei singure perechi de blugi se consumă nici mai mult nici mai puţin de 6813 l de apa. Deci pentru toţi blugii mei sunt responsabilă de consumul a peste 200.000 l de apă. Ah, ce prost mă simt. Exact ca atunci când i-am furat apa bălţii. Ar trebui să nu mă mai ating de apă multă vreme de acum în colo. Nici nu-mi va fi greu dacă mă voi gândi că în fiecare zi sunt deversate în apele planetei cca 2 milioane de tone de fecale. Bleah…
Mie nu mi se pare corect că le-au tăiat bonificaţiile oamenilor ăstora, fie ei poliţişti, lucrători la finanţe, vamă, gardă financiară. Lucrează în locuri în care de cum îşi fac ei treaba, depind încasările la bugetul statului.
E simplu. Tu ca poliţist, de exemplu, iei bani în plus la salariu dacă îl amendezi pe cel care a încălcat legea, atunci îl amendezi. Nu-ţi iei? Accepţi spagă atenţii. Aşa suntem, aşa funcţionăm, ne trebuie un stimulent şi eu cred că e mult mai bine ca el să fie legal, respectiv sporutile ale sau cum s-or numi ele.
Funcţionarul respectiv, ca şi agentul de vânzari, acceptă încadrarea pe un salariu mai mic fiindcă ştie că dacă vinde mult (taxe şi impozite în cazul primului şi produse/servicii în cazul celui de-al doilea) va încasa mult (bonificaţii /comision).
Ştiaţi că se găsesc pastile de cloramină la farmacie? Ştiaţi că există oameni, mai bine zis femei care au nevoie de ele în octombrie pentru piscină?
Aseară am fost la faramacie să iau un sirop de tuse. Sonia behaie. În farmacie lumea de pe lume, care mai în baston, care ţinându-se de-o falcă, care galben la faţa, etc. Eu ce eram mai răsărită. Eu şi doamna din faţă.
Cum spuneam, lume multă şi necăjită la coadă. Dialogul de mai jos, redat din memorie, desigur, m-a amuzat şi scos din pepeni în acelaşi timp, astfel încât, atunci când am ajuns la casă, pe lângă faptul că arătam la fel de bolnavă ca restul oamenilor de la rând, am luat în plus şi câteva pastile de extraveral. 😀
Farmacista (cu glas numai lapte şi miere): Bună ziua! Cu ce vă servesc?
Clienta (o doamnă corpolentă cu multe brăţări şi geantă+portofel de firmă): Aveţi pastile de cloramină pentru piscină?
Astăzi aş dori să vă spun două lucruri despre care n-aş vrea să vă pară rău că nu le-aţi ştiut la timp. 😀
Că românii se pricep la toate, e deja un adevăr general valabil. Ne-au trebuit ceva ani să ne dăm seama că în contextul dat toate înseamnă aproape nimic.
Deşi de obicei asta ne afectează doar pe noi, există cazul grav în care fară să ne-o ceară nimeni ne băgăm în seamă şi spunem că ne pricepem. Atunci îi încurcăm şi pe ceilalţi. Ca să nu mai vorbim că unii dintre noi nu ne pricepem nici la munca pe care suntem plătiţi s-o facem. Ăsta-i cazul foarte grav.
N-am găsit nicăieri, niciodată (poate există, dar eu nu ştiu de ea) o listă cu lucrurile la care românii nu se pricep, o listă care să conţină şi argumente, nu aşa fără acoperire. De exemplu, nu poţi spune că românii nu se pricep la borduri. În niciun caz. Pentru asta chiar nu am nevoie de argumente.
Maria şi Bebe sunt fraţi. Locuiau, pe vremea când litrul de lapte se vindea la sticlă, pe acelaşi palier cu mine. La bloc. Pentru cei care nu localizează perioada la care fac referire, e vorba de mai bine de 25 de ani de atunci. Da, cei care au prins vremurile alea încă trăiesc. Să revenim.
Bebe era omul căruia numele îi venea mănuşă. Arata exact ca un bebeluş. Avea faţă de bebeluş, corp de bebeluş, mâini de bebeluş. Adică mici. Maria în schimb era exact cum trebuia să fie o fată de 14 ani numai bună să participe la un concurs gen “mi-s fata de la ţară” dacă n-ar fi stat într-un oras, evident. Aşa Maria s-a mulţumit să fie prinţesa din jocurile noastre cu regi şi regine şi să renunţe la facultate atunci când a fost cazul, pentru că nu-i aşa, ce-i trebuie unei fete frumoase facultate? Da bre, aşa era pe atunci. Facultatea o făceau numai ăia deştepti, vânzătoarele frumoase nu aveau nevoie de facultate ca astăzi.
Maria şi Bebe nu se aveau ca fraţii. Dacă plecau undeva împreună sigur se întorceau separat, certaţi şi uneori bătuţi. Se băteau parte în parte. Uneori dădea şi Bebe.
Când eram copil vroiam să fiu ori poliţist, ori preşedinte. Mi se părea că pentru a putea face asta, este nevoie ca în toată viaţa mea să nu fac niciun compromis. Să nu am nimic de ascuns, să nu-mi fie niciodată ruşine de faptele mele, să nu mint, etc. Toate astea pentru a putea la un moment dat să fiu un preşedinte (sau un poliţist) pe care nimeni să nu-l poata şantaja. Cu nimic. Un om căruia nu ai ce-i reproşa, era, după mintea mea de copil, bun pentru a reprezenta şi conduce un popor sau pentru a apăra de răufăcători acelaşi popor. Deşi am încercat să mă ţin de principiile astea (nu spun că am şi reuşit), nu mi-a fost scris să fiu nici preşedinte, nici poliţist. Nu-mi pare rău.
Mă uit la ce se întâmplă în România. Se ceartă poliţia cu preşedintele. Şi noi suntem spectatori latenţi, pentru că nu-i aşa, nu-i treaba noastră. În ţara noastră, se ceartă preşedintele nostru cu poliţia noastră. În timp ce în parlament se fură voturi pentru a trece legi. Legi care ne privesc pe noi.
Înţelepţii ne spun că mai bine ne-am concentra fiecare pe părticica lui şi am fi nişte cetăţeni model. Civilizaţi, corecţi, muncitori. Aşa şi? Dacă deja facem asta de când ne ştim şi totuşi în jurul nostru toate o iau razna? Este ok să ne vedem în continuare de treaba noastră în timp ce politicienii îşi fac numărul, mârlanii aruncă gunoiul la întâmplare, pensionarii rămân fără medicamente şi copiii fără educaţie.
25 septembrie 2010 a inceput devreme, mai devreme de 5.30, cand ar fi trebuit sa sune ceasul. Am facut rapid cafea, sandvisuri, am spalat ceva fructe si am verificat sacii si manusile. Erau toate in rucsac. Ne-am echipat si noi (da, a mers si Sorin) iar la 6.40 ieseam din casa. George ma sunase deja si imi spusese ca s-a trezit tarziu si va ajunge direct la locul de intalnire, sa nu-l mai asteptam. La prima oprire am luat-o pe Carmen. Era fresh. Ne-a spus totusi trista ca Oana, un alt membru al echipei noastre de 10 oameni, nu poate veni. Nu a gasit cu cine sa-si lase micutii care sunt totusi mult prea mici pentru a ne insoti. O cunosc pe Oana si stiu cat de trista trebuie sa fi fost ieri pentru ca nu a fost cu noi acolo. Nu-i nimic!
La 7.20 eram la Afi Palas, la locul de intalnire. Echipa s-a intregit cu Ioana, Beti, Cristian, Sabina si Ortansa. Este ca am avut echipa beton? Le cer tuturor de pe acum scuze pentru ca am scris postul asta si pentru ca voi publica poze cu ei. Convenisem sa nu facem asta, ca n-am fost acolo ca sa ne laudam apoi pe bloguri, dar credeti-ma ca nu pot sa tac asa cum nu tac nici cei care striga sus si tare ce fericiti sunt ei ca n-au facut mnimic in 25 septembrie. Uitati-va la poze si recunoasteti ca cel putin daca nu va parem fericiti, se vede macar ca suntem mandri.
Continui. Am facut inventarul materialelor si am stabilit ca ne mai trebuie cate ceva. O vizita scurta la super-market si se rezolva si problema asta. Ploaia care a inceput nu ne-au dat niciun fel de emotie asa ca a renuntat si s-a oprit. Am urcat in masini si am plecat spre Bragadiru sa facem inregistrarea. Urma sa curatam padurea de langa Draganesti Vlasca in zona parcarii, unde masinile opresc si calatorii se usureaza la iarba verde, iar Bragadiru ne era in drum.
Am ajuns să trăim vremuri în care credem că în spatele oricărei acţiuni binevoitoare din partea cuiva stă un interes.
Zilele trecute eram la şcoală şi aşteptam să-mi iau fetele. Mi-am amintit că a doua zi trebuie să le cumpar flaute şi am intrat în vorbă cu bibliotecarea scolii, cu scopul de a mă lămuri ce model de instrument trebuie să iau. Eu sunt expertă în gafe de genul: cumpăr exact ce nu trebuie şi mai iau şi două. 😀
Discuţia a început timid deoarece nu mi se părea tocmai prietenoasă doamna bibliotecară, dar pe parcurs mi-am dat seama că-i o femeie extrem de comunicativă, care chiar m-a invitat în bibliotecă să-mi arate ce model trebuie luat, mi-a explicat că cei din clasele mici folosesc alt tip de flaut (e mult spus flaut, dar mi-e mai uşor să zic aşa) cu doar trei sunete, pe când cei mari (aici intra Sonia si Iulia 🙂 ) cântă cu un instrument cu 8 sunete. Îmi arată ambele modele şi îmi spune că ar fi bine, pentru a nu face nici-o confuzie, să iau cu mine un flaut de la dumneaei şi să merg cu el la magazin pentru a nu greşi.
În loc să mă bucur de toată această bunăvoinţă venită din partea ei, în capul meu era doar “oare doamna asta se aşteaptă să-i dau ceva, o atenţie, pentru că m-a lămurit în priviinţa instrumentului, ba chiar îmi lasă câteva zile un flaut ca să ştiu ce tre’ să cumpăr?”
Asta nu-i bine deloc, nu cred că-i o gândire sănătoasă din partea mea.
Salvarea mea a venit din faptul că m-am pus în locul ei şi m-am gândit ce-aş face eu dacă aş avea posibilitatea să ajut un om care-mi cere nişte informaţii. Mi-am dat seama că aş fi procedat şi eu exact la fel şi pentru nimic în lume n-aş fi vrut ca cineva să considere că am făcut asta pentru ceva în schimb.
Vorbele cu care s-a încheiat conversaţia noastra au venit să susţină ultimele mele gânduri. Doamna mi-a spus că nu-i nicio problemă dacă aduc flautul în câteva zile înapoi, îl pot lăsa la doamna secretară dacă nu-i ea în şcoală şi mi-a urat spor la învaţătură pentru copii cu o voce care mi-a amintit de vocea bunicii atunci când ne povăţuia de bine.