Tag: oameni

Pentru că putem

Alo, Timisoara, se aude acolo la voi?

Există o fată în orașul ăsta frumos al vostru, pe nume Valentina. O fată ce a renunțat la slujba de grefier la tribunalul din oraș, pentru a putea avea grijă de fetița ei de 4 ani. Acum a înscris-o pe cea mică la grădiniță și ea lucrează la o cantina în apropierea casei, unde câstigă 800 lei/lună. Luna asta a fost rugată să-și ia concediu și a primit doar 200 lei. Numai chiria locuinței în care stă cu fetița este de 500lei/lună și, deși încearcă să meargă în weekenduri să servească pe la nunți pentru a câștiga un ban în plus, timp în care își lasă fetița cu o vecină mai în vârstă, luna asta Valentina nu a reușit să-și plătească chiria, iar vineri pe 01.07.2011 va fi evacuată cu copilul în stradă.

Știu, sunt multe cazuri de genul ăsta și nu putem să-i ajutăm pe toți, dar ăsta e cazul meu pentru că  ea e o fată muncitoare care are tăria de a nu cere nimic. De aceea ne revine nouă sarcina de a o ajuta. Săptămana trecută și eu și Ioana (care a scris mai pe larg de caz aici) am primit un SMS de la prietena cea mai buna a Valentinei care ne spunea așa:

”Buna! Sunt colega  cu Valentina de la Timisoara careia dvs i-ati trimis pachet, fac apel la dvs pentru a o ajuta cu totii. Luna aceasta nu a reusit  din cei 800 lei pe care ii cistiga  sa acopere costul chiriei, iar peste citeva zile risca sa doarma pe strada cu fetita. Daca puteti sa o ajutati, orice suma e binevenita, trebuie sa stringem mina de la mina 500 lei sa o putem ajuta. Va multumesc!”

Continue reading Pentru că putem

Paznicul

Am un client la care merg destul de des, o firmă de construcții cu un sediu mare și frumos, nu gigantic și urât. La intrarea în sediul acestei firmei este o gheretă din asta pentru paznic, numai că paznicul nu arată deloc ca aceia pe care-i știți voi. E un om în jur de 50 ani, care în loc de uniformă de paăa poartă o salopetă de lucru și în loc de tonfa paznicului el se sprijina de-o cârjă, care-l ajută să se deplaseze, să-și păstreze echilibrul. Omul are un singur picior și e demn de toată stima.

Vă spuneam că firma care-l are angajat e una de construcții, da? Ei bine, lângă baraca asta a lui, omul are amenajat un mic atelier unde  face  toată ziua câte ceva pentru a-și ajuta colegii. Ba șlefuiește o piesă, ba ascute niște burghie, cert e că omul stă toată ziua în picioare. Sau, mai bine zis, in picior Eu nu l-am urmarit și din păcate nici n-am avut tăria de a-l aborda, dar cred că o voi face cu prima ocazie, ideea e că de câte ori mă duc acolo el se miscă ca o furnicuță.

Dsigur, se poate ca omul să fi lucrat la firma respectivă de când era în putere, să fi suferit  un accident, de muncă sau nu, și pentru a nu sta legumă din cauza handicapului să fi ales să muncească așa cum poate, dar în cele mai multe cazuri de genul ăsta celor ca el ori nu li se acordă șansa asta de a se simți în continuare folositori, ori cei în cauză nu și-o doresc. El nu-i așa. Prima dată când l-am văzut, m-am gândit că probabil are familie de întreținut și a trebuit să muncească să câștige bani în continuare pentru că nu are încotro, dar apoi mi-am amintit de un alt om, un vecin de-al meu, tânăr, care-i la pensie (sau mă rog, încearcă s-o obțină) pentru că îl doare un picior. În loc să-si caute de sănătate să-și rezolve problema, el încearcă să se agațe de asta ca să iasă la pensie. Urât!

Continue reading Paznicul

Mitocănia a atins punctul maxim

Și mă trezisem așa bine dispusă…

Asta până am ajuns la computer și am văzut ce-a mai debitat primul om din stat. De la noi. S-a găsit el, tocmai el, să-l atace pe Regele Mihai: slugă la ruşi

Nu mă înțelegeți greșit, nu cred  că R. Mihai a jucat corect carțile istoriei românilor, probabil că era prea tânăr, poate că a fost prea blajin, dar a luat întotdeauna deciziile pe care le-a crezut benefice la momentul acela pentru poporul român. Abia după încheierea razboiului și după ce inițial a fost de acord cu guvernul comunist,  și-a dat seama că făcuse greșeli majore și a încercat să se opună. Era însă prea târziu și el ajunsese să nu mai aibă nicio putere pe scena politica românească. Orice s-ar spune despre Regele Mihai, ca n-a avut curaj, ca n-a avut maturitate, ca n-a fost un bun strateg, orice s-ar spune, repet, nu-l vom putea acuza niciodată că n-a iubit Romania și poporul român.

Continue reading Mitocănia a atins punctul maxim

Cișmigiu & Comp

Am început să recitesc cartea după parcurgera listei cu cărțile copilăriei noastre publicată de bookblog. M-a cuprins așa o nostalgie legată de vremea adolescenței mele, încât mi-au trecut  pe dinaintea ochilor pe parcursul celor 398 de pagini ale cărții (da, cu tot cu Bună dimineața, băieți), pe lângă întâmplările descrise cu atâta pasiune de Grig, și multe evenimente și peripeții din viața mea de liceu. Începând cu după-amiaza în care am aflat că am intrat a șaptea la Liceul Economic din Târgoviște, iar apoi, de bucurie, în drum spre casă, nu m-am mai uitat pe unde merg și am călcat într-o baltă mare plină cu noroi, de mi-am stricat sandalele noi, albe, din piele (ce credeți, m-au certat atunci ai mei sau mi-au luat altele?), până la  ziua aia frumoasă când după examenul de Bacalaureat am ieșit în curtea liceului și-am făcut poze mai întâi cuminți cu profesorii noștri, mai apoi cățărați în copaci și atârnați de coșurile de baschet, după ce dascălii plecaseră. Bineînțeles că la sfârșit un coleg a scos din greșeală filmul din aparat, acesta s-a voalat și pozele s-au pierdut, astfel doar amintirile noastre mai păstrează momentul.

Ce mi-a plăcut și în copilarie, dar și acum la carte este modul în care Grigore Băjenaru povestește la persoana întâi toate boroboațele pe care le făceau, cum copiau, cum se salvau unul pe altul până data viitoare, cum chiuleau atunci când Cișmigiul îi chema, adică a redat întocmai admosfera reală din liceu, unde fiecare profesor avea poreclă, dar  majoritatea erau dascăli renumiți. Mi s-a făcut pielea de găina când am citit că la un moment-dat  i-a fost profesor Camil Petrescu sau când a povestit cum a avut șansa de a vorbi acasă la maestru cu Iacob Negruzzi.

Dar ceea ce mi-a placut cel mai mult este felul în care a înțeles el meseria de dascăl și cum îi făcea pe copii să țină minte niște lucruri despre scriitori sau diverse alte personalități povestindu-le despre fiecare câte ceva ce nu putea fi găsit pe vremea aia în nici-o carte. De exemplu: Continue reading Cișmigiu & Comp

Am trăit s-o pățesc și pe asta

După cum v-am tot spus, nu merg eu distanțe prea mari cu bicicleta, dar încerc să  o folosesc zilnic și mi-s tare mândră că reușesc. Ajung urgent unde am treabă, fac mișcare pentru mine că am mare nevoie de asta, nu ajut la prosperitatea firmelor de combustibil…

Toate bune și frumoase până la un punct. Acum câteva zile, când îi lăudam în gând pe șoferii care cu grijă mă ocolesc în trafic când mă văd cu bicla, și pedalam cu un zambet larg pe față, vad cum dintr-o mașină care mă depășește, zboară pe geam un muc de țigară care aterizează, cum altfel, fix la mine în coșul bicicletei, care nici una nici două, se aprinde. Bine, exagerez, n-a ars în flăcări, pentru că m-am oprit și-am aruncat mucul ăla care încă ardea, însă pagubele le puteți vedea și dumneavoastră în pozele de mai jos.

Continue reading Am trăit s-o pățesc și pe asta

Internship plătit?!

Hai să vedem cum e cu munca timpul ăsta neplătit, căruia îi spune internship! Îi spun neplătit pentru că eu cred că așa ar trebui să fie.

Citesc la Miruna o întreagă dezbatere pe subiect și o simt că ea e undeva la mijloc. Majoritatea comentatorilor spun că munca lor trebuie plătită. Sunt perfect de acord cu asta, însă despre care muncă vorbim?

Știți câți bani costă un curs bun care te învață doar teoretic niște chestii? Știți. Atunci gândiți-vă cât costă același curs care te învață lucruri practice. E un pic mai scump, nu-i așa? Voi mai aveti un pic și spuneți că și la facultate ar trebui să vă plătească. Pentru că va duceți, prapădiți timp, scrieti, invatati, sunteți activi acolo, de ce să nu caștigați bani?

Continue reading Internship plătit?!

Puma Social Party – super petrecere

Știți plajele alea aglomerate unde e mișto, dar n-ai loc să-ți pui cearceful, și dacă stai întins cu fața la soare ai toate șansele să te trezești cu nisip în gură venit direct din șlapii vecinului? Dar plajele alea și mai mișto unde nu are acces chiar toată lumea și îi cunoști pe majoritatea celor care joacă volei în apă sau pe uscat? Ei bine, în București aseară au fost două petreceri mari (au fost mai multe, dar să fim serioși..), ce spun eu mari, super-mari, giga-mari, terra- mari. Am plecat de acasă cu gândul să ajung la amândouă, dar n-a mai fost nevoie. 😀

Odată intrat în atmosfera  Puma Social Party (un fel de… plaja aia cu oameni mișto), nu-ți mai trebuia altă petrecere.


Continue reading Puma Social Party – super petrecere

Liceul Waldorf cu bune și rele

Nu trece o zi făra să mă gândesc și să-i mulțumesc Ioanei pentru că mi-a arătat, cam acum un an, cum se învață și cam care-i treaba cu sistemul Waldorf. E drept că pe vremea aia totul era doar teorie pentru noi, și pentru mine, și pentru ea, nu cunoșteam pe nimeni din interiorul liceului (în București exista un singur Liceu Waldorf cu clase de la I la XII), care să ne spună ce și cum.

Am impresia că informația asta a ajuns la mine exact la momentul potrivit, pentru că dacă aș fi dat fetele la Waldorf  încă din clasa I, probabil m-aș fi gândit toată viața cum ar fi fost ele dacă învățau la o școala normală. Ei bine, acum asta n-o să se întâmple pentru că patru ani Iulia și Sonia au învățat la tradițional și oricât de mult mi-a plăcut pe vremea mea școala tradițională, ea nu se potrivea nicicum fetelor mele.  Profesori care nu-și dau silința să predea mai nimic (nu neg ca există excepții, cei care le stiți bucurați-vă de ele, la noi n-au fost), tratarea tuturor elevilor ca un tot unitar, nu conta că unul înțelegea mai greu și altul mult mai repede, nu conta că majoritatea n-au știut să-și rezolve temele și nici părinții nu-i puteau ajuta acasă. Adevarul este că nu prea conta nimic. Ședințele se faceau doar pentru a ne cere bani pentru nu știu ce chestii noi, gen jaluzele la clasă.

Desigur, nici la Waldorf nu-i raiul pe pământ, dar când vezi toți profesorii preocupați de copiii, când vezi că singurul material didactic solicitat de la copii în anul ăsta a fost o furculiță pentru sceneta la engleză (pe care în ziua cu pricina fetele au uitat-o acasă 🙁 ) și două ouă înainte de Paște pentru a fi vopsite de copii,k când vezi că deși nu-s ași la matematică așteaptă orele cu mare plăcere, când primești o invitație scrisă de mâna lor prin care te anunță că miercurea viitoare au concert și ele vor cânta la mandolină,  parcă nu ți se mai par așa importante părțile rele.

Continue reading Liceul Waldorf cu bune și rele

Mi s-a mai destrămat un mit

Silviu și Tibi sunt șomeri și când au noroc lucrează cu ziua pe unde apucă. Când n-au nimic mai bun de făcut stau în parcarea supermarketurilor și strâng cărucioarele pe care bogătanii le lasă la voia întâmplării cu fisa de 50 bani în ele. Din activitatea asta perfect legala le ies nici mai mult nici mai puțin de 7 lei/ora. De fiecare.

Vin în parcare abia pe la 16,00, ai zice că-s doi clienți normali. Diminețile le sunt ocupate. Nu-s obișnuiți să se trezească devreme, le-au ajuns anii de muncă la întreprindere, acum își permit să întârzie dimineața în pat. Se ocupă apoi de casele lor,  Silviu are nevastă care lucrează la o firmă de făcut săpun, iar Tibi e singur, îsi spală rufele (are detergent și săpun din belșug, de la soția lui Silviu), gătește și se joacă la calculator.

Ies în oraș amândoi după amiaza, ca băieții. Numai că ei nu cheltuiesc banii atunci, ci cam pe la ora aia încep să-i facă.   Pentru un ochi neavizat Tibi pare un baiat care lucrează la o spălatorie auto, unde nu are salariu mare, dar îi ies bani zilnic și își permite să vină în fiecare zi la supermarket. Chiar așa le-a spus el paznicilor de la magazin, care nu s-au arătat de fel interesați de prezența lui zilnică în parcare.

Continue reading Mi s-a mai destrămat un mit

Dacă nu spunem adevărul, măcar să mințim frumos

Sau nu. N-am de gând să vă mint azi, deși am făcut-o poate cu buna știință altă dată. Cu toții suntem mințiți zilnic cu ajutorul unor minciuni mai mari (gogonate) sau mai mici (minciunele) menite să ne facă viața mai ușoară. Așa cred autorii lor. De ce să-mi spui mie ca m-am îngrășat, când ai putea foarte bine să-mi lauzi noua bluză? Asta-i miciună prin omisiune. Cu alte cuvinte, și dacă taci, tot minți. Hmm… Oricum, e bine că ai mințit gândindu-te la adevăr.

Uneori ne-ar face rău adevărul (deși eu chiar aștept să-mi spună cineva că-s grasă, asta m-ar ambiționa și-aș reuși poate să dau jos vreo 5 kg), dar nu cred că aș fi în stare să-i spun unui prieten din prima că soția lui îl înșeală. Am dat special exemplul asta că-i știu foarte simțitori pe domni în cazurile astea. Unei femei aș ști cum să-i spun asta fără să o rănesc, unui bărbat nu. Cu mult curaj i-aș îmbrăca poate adevărul în multe foi de minciunele (cum că nu-i vina lui, bla, bla…)

A fost o vreme în viața mea când mințeam fără nici-un folos. Când mi-am dat seama de asta, m-am certat pe mine atât de tare încât o vreme (imi place să cred că vremea asta n-a trecut încă) n-am mai mințit deloc. Lucram la o firma care nu avea pe stot aproape niciun produs din ce avea in oferta. Daca ar fi existat pe vremea aia s-ar fi numit magazin online. 😀 E, ajunsesem eu la concluzia că dacă îi spun clientului că am pe stoc ce își dorea el, îl voi face eu apoi din vorbe, să aștepte o săptămână până să-i vină marfa. Și îl făceam, dar mă luase valul atât de tare în tăvălugul asta al minciunilor, că uneori aveam momente în care nu mai știam pe unde să scot cămașa și simțeam că dacă mai spun o singură minciună sunt pierdută, dar imediat ce ieșeam cu bine dintr-o situație, intram cu și mai mult curaj în altele două. Ce să zic, aveam atunci o memorie de elefant, țineam minte tot ce promiteam și n-am fost, după mintea mea, desigur, prinsă niciodată cu minciuna. Inventam motive de întârziere și scumpire a mărfii și o făceam atât de bine încât clientul era întotdeauna convins că a făcut o alegere bună.

Continue reading Dacă nu spunem adevărul, măcar să mințim frumos