Aţi ghicit, încăltăminte. Ok, sunt unele dintre noi care îşi doresc ceasuri, bijuterii telefoane şi laptopuri, dar de câte ori pe an îţi poţi dori aşa ceva? Maxim o dată. Pe când încălţăminte…cum să-ţi ajungă astea?
A fost o vreme ( nu foarte îndepărtată) în care dacă mă întrebai ce vreau, îmi doream haine. Haine, haine şi iar haine.
Continue reading Ce-şi doresc femeile când nu mai vor haine şi genţi?
Copilul Sonia, nu-i nici pe departe un geniu. Bine, nu-i nici un copil obişnuit, dar până la urmă nici nu cred că există copil obişnuit. Sau sunt prea cuminţi, sau prea obraznici, prea talentaţi sau total lipsiţi de talente şi putem discuta mult şi bine pe temă, dar asta vreau să vă spun acum, ci cu totul altceva.
Săptămâna trecută la şcoală, într-un fel de joc-concurs, nu ştiu exact ce-a fost, copiilor din clasa fetelor li s-a cerut să răspundă la întrebarea din titlu: “Ce-ai lua cu tine pe o insulă pustie, dacă ai avea voie să alegi o singură chestie?” Ăştia mici au început să-şi dea cu părerea şi să spună fiecare ce-ar lua. Iulia de exemplu a spus că şi-ar lua cu ea aragazul şi credeţi-mă, nu-i mâncăcioasă deloc şi nici nu cred că ştie să-l aprindă, dar aşa a gândit ea atunci.
Au fost fetiţe care au ales să ia cu ele păpuşi, biciclete, ba chiar una a ales să o ia pe mama cu ea. Nu-i rău, mai ales ca doamna nu le-a interzis să aleagă persoane. Acum stau şi mă gândesc, Iulia de ce nu m-o fi luat pe mine? Probabil s-a gândit că ar rămâne sora ei fără mamă. Hmm… tre să lămuresc treaba asta. Eniuei. În tabăra baieţilor cică au fost câţiva care şi-ar fi luat cu ei prietenii, dar majoritatea au ales să-şi ia calculatorul.
O domniţă cu sânge fierbinte îmi plasează o leapşă cu schepsis, cum că tre’ să spun lumii întregi cum vreau eu să arate contraceptivul ideal. Nu râde pe sub mustăţi cu satisfacţie, că-ţi va veni şi ţie rândul. E leapşă, s-a înţeles?!
Ca să nu vă spun din prima ce şi cum mi-ar plăcea mie, m-am gândit să vorbesc cu baba Tudosia (da, ştiu, nici mie nu-mi place numele ăsta, dar ea e cea nai bătrână persoană pe care o cunosc) , despre ce însemna contracepţia pe vremea ei, adică acum vreo 70 de ani. Bătrâna mi-a spus atât: “Contra ce, maică?” N-am insistat. Poate am pus eu problema greşit, nu cred că exista cuvântul contracepţie pe vremea aia. Tudosia are 12 copii. 🙂
Am vrut totuşi să aflu, de la o doamna trecută bine de a doua tinereţe, cum se fereau doamnele din generaţia ei de sarcinile nedorite. Am stat de vorbă cu doamna Rodica, o femeie la vreo 65 ani, pe care o cunosc de-un car de vreme şi pe care o ştiu mai slobodă la gură. Când m-a auzit că vreau să ştiu de contracepţie ( ea ştia despre ce-i vorba, e fan televizor) i-au sclipit ochii în cap. Mi-a povestit (pe larg, se înţelege) despre cât de inventive erau femeile pe vremea ei. Ele beau ierburi făcute de moaşa satului sau înghiţeau capsule de oaie atunci când răul era deja făcut. A suportat totul cu stoicism şi zice că-i creştea inima când îşi vedea bărbatul mulţumit. O întreb dacă şi ea era mulţumită. “Şi eu, şi eu, bată-te norocul, păi tu crezi că numai de dragul lui treceam eu prin foc şi pară? Păcat numa’ că Gelu al meu şi-a urcat de-o vreme sculele în pod că acum n-aş mai fi avut nevoie de nicio contracepţie.” Dar cum v-ar fi plăcut, doamana Rodica, să fie contraceptivul ideal?” Stă o clipă pe gânduri şi îmi spune. ” Numai să fi existat, atât aş fi vrut.”
Am fost aseară să văd expoziţia de desene a lui draw for joy şi m-am bucurat nespus să-i văd creaţiile pe viu. La fel de mult cum m-am bucurat, s-o văd şi pe Roxana pe viu. Ştiţi cum e? Exact ca în desenele ei, doar că-i mult, mult mai delicată.
Ce mai, am avut o seară foarte misto, mi-am dus piticele la expoziţie, au măzgălit şi ele un pic pe acolo, s-au pozat cu Roxana, au vorbit cu Cristian şi m-au pus să le promit că le şi cumpăr un desen din cele expuse. 🙂
Am făcut şi câteva poze, vă arăt una: Continue reading Desene, Puma şi creaţie
Hai că n-am mai auzit de ceva vreme pe nimeni plangându-se că are strada neasfaltată. Toţi avem acum borduri frumoase şi trotuare asfaltate. Noi aveam chiar şi stada bine facuta, lină ca-n palma, era mai mare dragul să te dai cu rolele pe ea. 😀 Până într-o zi, acum vreo lună şi jumătate, când oamenii străzilor (aşa le zic eu ăstora care asfaltează străzi încă din 99 şi tot n-au terminat) au apărut la noi pe stradă nechemaţi. Nepoftiţi. Nenimic. Şi s-au apucat de treabă. O treabă de mântuială, desigur. Fără nicio avertizare, fără nicio măsurătoare au început să toarne asfalt. De fapt nu asfalt, ci un fel de balast, ceva cu pietre în el, nu ştiu că nu mă pricep. Dar văd bine. Mai ales cu ochelarii.
Bun, au turnat o dată, au mai turnat o dată, exact ca atunci când vopseşti ceva şi dai şi-a doua mână. Nu ne-am plâns, dar nici bine nu ne-a părut, pentru că vă mai spun o dată, strada era foarte bună înainte. Acum când toată lumea se aştepta ca ei să toarne şapa finală, drumarii nostri şi-au strâns catrafusele şi-au plecat.
Acum vine partea cea mai interesantă. Nici două zile n-au trecut şi au apărut prietenii lor, baieţii de la gaze. Da exact, cu picamăre. Şi-au spart frumos strada de la un capăt la altul, ca să schimbe ţeava de gaze. Pentru liniştea noastră, a locuitorilor. Aşa scria pe pancartele pe care le-au montat la capetele străzii şi pe care le-au luat cu ei când au plecat. Pentru că da, au plecat şi ei acum vreo două săptămâni. Strada în urma lor a rămas aşa:
Tata avea o vorbă. “Ce zi e azi? Joi? Păi dacă e joi, e bine.” Nu ştia nimeni niciodată de ce dacă era joi, era bine. Nu i se întâmpla să pună întrebarea asta luni, marţi sau miercuri, nici măcar vineri, ca să nu mai vorbim de sâmbătă şi duminică. La el joi era bine.
Vorba asta am mai auzit-o şi la alţi oameni care însă nu ţineau cont şi se întrebau în orice zi a săptămânii “Ce zi e azi? …….? A, dacă e ….. e bine!”
După aşa o introducere plictisitoare mă gândesc că doar cei care au ajuns pâna aici cu citititul merită să afle secretul ăsta. Dragii mei, dacă e miercuri e bine, ascultaţi-mă pe mine.
Pe Crina Coco Popescu am văzut-o live la Women on Web săptămâna trecută. O ştiam din clipul de prezentare şi fetiţa asta avea deja tot respectul din lume din partea mea. Şi a familiei mele. Sonia şi Iulia se uită la ea ca la o icoană cu multă simpatie şi o apreciază mult.
Vă spuneam că am văzut-o la WOW. Ştiţi cum a fost? Extraordinar! A meritat să fiu în sală fie şi numai pentru momentul acela. Când pe ecranul sălii a rulat filmuleţul asta:
Continue reading Să ştii că ai făcut şi tu ceva, e lucru mare
Astăzi aş dori să vă spun două lucruri despre care n-aş vrea să vă pară rău că nu le-aţi ştiut la timp. 😀
Că românii se pricep la toate, e deja un adevăr general valabil. Ne-au trebuit ceva ani să ne dăm seama că în contextul dat toate înseamnă aproape nimic.
Deşi de obicei asta ne afectează doar pe noi, există cazul grav în care fară să ne-o ceară nimeni ne băgăm în seamă şi spunem că ne pricepem. Atunci îi încurcăm şi pe ceilalţi. Ca să nu mai vorbim că unii dintre noi nu ne pricepem nici la munca pe care suntem plătiţi s-o facem. Ăsta-i cazul foarte grav.
N-am găsit nicăieri, niciodată (poate există, dar eu nu ştiu de ea) o listă cu lucrurile la care românii nu se pricep, o listă care să conţină şi argumente, nu aşa fără acoperire. De exemplu, nu poţi spune că românii nu se pricep la borduri. În niciun caz. Pentru asta chiar nu am nevoie de argumente.
25 septembrie 2010 a inceput devreme, mai devreme de 5.30, cand ar fi trebuit sa sune ceasul. Am facut rapid cafea, sandvisuri, am spalat ceva fructe si am verificat sacii si manusile. Erau toate in rucsac. Ne-am echipat si noi (da, a mers si Sorin) iar la 6.40 ieseam din casa. George ma sunase deja si imi spusese ca s-a trezit tarziu si va ajunge direct la locul de intalnire, sa nu-l mai asteptam. La prima oprire am luat-o pe Carmen. Era fresh. Ne-a spus totusi trista ca Oana, un alt membru al echipei noastre de 10 oameni, nu poate veni. Nu a gasit cu cine sa-si lase micutii care sunt totusi mult prea mici pentru a ne insoti. O cunosc pe Oana si stiu cat de trista trebuie sa fi fost ieri pentru ca nu a fost cu noi acolo. Nu-i nimic!
La 7.20 eram la Afi Palas, la locul de intalnire. Echipa s-a intregit cu Ioana, Beti, Cristian, Sabina si Ortansa. Este ca am avut echipa beton? Le cer tuturor de pe acum scuze pentru ca am scris postul asta si pentru ca voi publica poze cu ei. Convenisem sa nu facem asta, ca n-am fost acolo ca sa ne laudam apoi pe bloguri, dar credeti-ma ca nu pot sa tac asa cum nu tac nici cei care striga sus si tare ce fericiti sunt ei ca n-au facut mnimic in 25 septembrie. Uitati-va la poze si recunoasteti ca cel putin daca nu va parem fericiti, se vede macar ca suntem mandri.
Continui. Am facut inventarul materialelor si am stabilit ca ne mai trebuie cate ceva. O vizita scurta la super-market si se rezolva si problema asta. Ploaia care a inceput nu ne-au dat niciun fel de emotie asa ca a renuntat si s-a oprit. Am urcat in masini si am plecat spre Bragadiru sa facem inregistrarea. Urma sa curatam padurea de langa Draganesti Vlasca in zona parcarii, unde masinile opresc si calatorii se usureaza la iarba verde, iar Bragadiru ne era in drum.