Aseară am fost la ședința cu părinții. Ce mai vaiet,ce mai bocet…
Pe mândre le-am lăsat acasă făcând curat în camera lor din proprie inițiativă, ceea ce e un lucru foarte rar întâlnit. În plus, mi-au promis că până vin, rezolvă și un test la matematică. Asta trebuie să recunosc mi-a dat mult de gândit, deja îmi era frică de ce-o să aflu despre ele la școală.
Peisajul zilelor mele pare compus, aidoma regiunilor de munte, din materiale diferite așezate cu furca. Prea multe drumuri nu duc nicăieri, prea multe sume nu pot face o adunare.
Mulți dintre noi ne regăsim în cuvintele lui Augustin Buzura și chiar dacă nu vom ajunge vreodată să ne caracterizăm așa cum a facut-o el, ne e ușor să recunoaștem fragmente de sentimente sau stări, trăite nu o dată și de noi, în Raport asupra singurătății.
Personajul principal al cărții, doctorul Robert Cassian, fuge de lumea dezlănțuită și se retrage într-o cabană de munte din apropierea unei stații meteorologice, unde o întâlnește pe Mara, o tânăra frumoasă și apetisantă, fiica Teodorei, o fostă dragoste împărtășită, dar neconsumată din tinerețea lui Cassian.
N-am decupat în toată viața mea mai mult decât în ultimele 48 de ore. Și îmi aduc aminte că îmi plăcea să tai orice-mi cădea în mână pe vremea gradiniței. Am ținut foarfeca în mână 12 ore adunate și în momentul în care scriu nu-mi mai coordonez mâinile cum trebuie. Cred că mâine o să am febră la degete, dacă există așa ceva.
1500 de bucățele de material modelate în fel și chip de mânuțele astea două. Sunt foarte mândră de rezultat, din păcate nu vi-l pot arăta, că-i puternic personalizat și clientului, mai mult ca sigur, nu i-ar plăcea să-i lansez eu, acum, campania 😀 , așa că va trebui să mă credeți pe cuvânt.
Întotdeauna am invidiat oamenii din mâna cărora iese ceva, zic invidie prin prizma faptului că eu, de exemplu, stăteam 8 ore la birou și când plecam acasă tot ce lăsam în urmă era coșul plin de gunoi. Apreciez mult mai mult munca unui tâmplar față de cea a unei secretare. Poate și pentru că la sfârșitul zilei, primul îmi poate arăta ce a făcut. Nu-s ipocrită, înțeleg rolul fiecăruia în minunata formă de orgnizare numită societate, doar zic.
Maricica s-a hotărât să nu se mai întoarcă acasă. Îi părea rău doar de băiețelul ei de 4 ani, dar nu avea încotro, așa credea. Se săturase de bărbatul ei bețiv și gelos, dar și de cea care-i dăduse viața, o cotoroanță de femeie, pe care n-o mai considera mamă încă de pe la 10 ani.
Într-un fel îi părea rău și de bărbatul ei, care așa bețiv și gelos cum era (fie vorba între noi, la partea cu gelozia avea omul dreptate), aducea bani acasă și o suporta pe hoașca de soacră-sa. Oare ce-o să-i pățeasă lui pielea acum singur cu ea și cu copilul? Dar Maricica nu voia să se lase pradă sentimentelor acestea contradictorii care o încercau.
Se hotărâse să rămână la Mircea, colegul ei de muncă care îi promisese că o face doamnă dacă se leapădă de soț și copil. Merita și ea o viață mai bună, că așa îi citise ei în palmă o babă în tinerețe, că va lua bărbat cu carte. Mircea era inginer și mai era și chipes bată-l norocul. Dacă ar fi lăsat-o să ia copilul, Maricica ar fi fost pe deplin mulțumită. Dar chiar și așa, femeia se gândea numai la binele pe care îl avea în față. Copilul va crește și singur, că nici până acum nu se omorâse ea cu educația lui, mai mult mama ei se interesase ca el să aibă mâncare și hăinuțe, furând bani din buzunarele bărbatului Maricicăi, când acesta se întorcea rupt de beat de la vreo cârciumă nenorocită.
Pentru că am tot auzit despre carduri bancare create exclusiv pentru femei sau săli de fitness doar pentru sexul slab, mi-am amintit de-o perioadă foarte frumoasă din viața de liceu.
Era imediat dupa revoluție și în Târgoviște începeau încet-încet să apară barurile și cafenele. Cum noi eram încă în liceu și nu fusesem până atunci în niciun bar, era un pic ciudat să ne facem debutul așa oricum. Ideea era că locuiam într-un oraș mic și majoritatea colegelor mele fumau. 😀 Le era frică să nu le vadă cineva cunoscut cu țigra în mână (da, era suficient) și să afle astfel părinții de micul lor viciu. Oare asta mai e valabil și-n zilele noaste?
N-am mai făcut de mult o prăjitură. Cred că de la sărbători, ceea ce pentru noi e mult. Așa că ieri, într-un moment de hei-rup total, pentru a mă face să-mi las cartea (citesc Groapa de Eugen Barbu), mi-am printat rețeta de pe blogul Laurei, pe care l-am descoperit curând și din cauza căruia voi lua ceva kg in greutate.:D
Am dat apoi o fugă la magazinul din colț pentru că nu aveam unt, ciocolată si nucă. S-a rezolvat, prajitura nu e deloc greu de făcut și a ieșit așa:
14.01.2031
ora 8.00 – Îmi parchez cu îndemânare EcoDacia între două BMW-uri vechi și nefuncționale (autoturismele pe bază de combustibili fosili fuseseră scoase din circulație încă de anul trecut), în parcarea subterană făcută pe vremea primarului Oprescu (credeți sau nu, Oprescu chiar a fost odată primar) în apropierea blocului în care Sonia s-a mutat de curând împreună cu soțul și bebelușul ei. Mă îndrept grăbită spre casa fetei mele, pe care n-am mai văzut-o de la Revelionul petrecut, ca în fiecare an, la balul mascat organizat, în incinta Casei Poporului, de către popor.
O găsesc pregătită de drum, își ia “la revedere” de la soțul ei, care din păcate nu ne poate însoți în călătoria asta pentru că trebuie să rămână cu juniorul. 😉
9.00 – Taxiul ne lasă la capsulodrom, de unde urmează să plecăm într-un zbor scurt, de cca. 2 ore, către New York. De când cu capsulele astea, călătoriile nu numai că sunt mai scurte ca și durată, dar sunt și mai ieftine și mai confortabile. Bine, confortul este doar pentru persoanele trecute de 50 de ani. Acum fie vorba între noi, altfel faci un drum de două ore în picioare când ai 20 de ani. Bătrânii își amintesc de trenurile de altă dată și de cum făceau naveta la sfârșit de săptămână pe toată perioada studiilor. Cum, nu vă mai amintiți de CFR? Hai mă ca sunt legendă, s-au desființat în 2013 și în locul lor circulă astăzi nert-urile de mare viteză. Ehe, ce vremuri..
Continue reading Exercițiu de imaginație- varianta optimistă
Mda… Cei care mă cunosc vor spune că n-am fumat niciodată așa că nu trebuie să-mi fi fost prea greu. Au dreptate. N-am fumat. Adică n-am băgat țigara în gură, dar asta nu înseamnă că n-am tras tare alături de toți prietenii mei fumători. Și de soț. Care s-a lasat. Săptămâna trecută. O singura zi.
Am aflat în ultima vreme că mulți fumători au renunțat la iubite țigări și nu le-a fost greu deloc. N-am auzit pe nici unul să se plângă că i-a fost greu, că i-a venit să se urce pe pereți sau mai știu eu ce. Toți fără excepție au spus: m-am hotărât să nu mai fumez și n-am mai fumat. Ca în reclama aia care mie îmi place maxim, cu:
“Joc reîncarci și câștigi.”
Jambiere. Hai că-mi ieși de-o rimă.
Să vă explic. Abilități practice înseamnă în aceste zile, pentru elevii clasei a V-a a liceului Waldorf din București, tricotaj manual. Și nu orice fel de bentiță sau fular, ci jambiere. Două. Lucrate la 5 andrele, exact așa cum pe vremuri bunica ne făcea ciorapi de lână. Am avut câteva perechi din astea, ah, ce călduroase erau. Dacă n-ar fi trebuit să am încălțămintea mai mare cu un număr ca să ma încapă, le-aș fi luat și când plecam de acasă. 😀
Cum clasa despre care vă spun, din care cu multă bucurie fac parte și fetele mele, numără nu mai putin de 30 de copii, doamna profesoara ne-a rugat pe noi parintii sau bunicii, dupa caz, să-i dăm o mână de ajutor, să punem noi ochiurile pe andrele și să lucrăm câteva rânduri pentru a putea apoi copilul mai ușor să intre în producție.
Așa că e usor de ghicit cum mi-am petrecut seara eu si bunica fetelor (mai ales ea). Dacă eu am inteles ca trebuie sa fac cateva randuri și m-am oprit (cel portocaliu e lucrat de mine, nu v-ați fi așteptat, știu), bunica și-a luat treaba în serios și dacă n-o opream la timp, n-ar mai fi avut copilul Iulia ce să facă la școală.
The freedom writers este un film mai vechi (2007), făcut după o întâmplare reală. La vremea respectivă mi-a plăcut mult, dar cum eu nu țin minte numele filmelor pe care le văd (excepție face Titanicul, nu știu de ce 😀 ), am uitat cum se numește și prin 2009 am vrut să-l revăd. N-am avut atunci nici timpul, nici dispoziția necesară să sap după el așa că, în stilu-mi caracteristic, am lăsat-o baltă.
Săptămâna trecută într-o noapte pe la 1 si ceva, când dau să sting televizorul care mergea în gol (adică nimeni nu se uita la el) îmi arunc un ochi pe ecran (celălalt ochi era închis) și văd o secvență din filmul cu pricina. Secvențele nu le uit, doar titlurile. 😀 Deși de data asta nu l-am prins chiar de la început, mi-a făcut mare plăcere să-l revăd și să sper că există oameni născuți să fie dascăli și copii cu șansă, ca cei din povestea descrisă de film.