Un lucru pe care l-aș fi făcut… (II)

Aveți aici prima parte

Cătălina era acum o doamnă rafinată, elegantă, stilată, știți voi, cuvinte d-astea.

Mă veți întreba cum am recunoscut-o. Simplu. N-am recunoscut-o. A venit ea la mine  în timp ce hostesa îi căuta o masă la nefumători. 🙂  Deci, a venit direct la mine (știu că am început propoziția cu deci, depășiți momentul și fiți atenți) și mi-a spus cu un zâmbet larg pe față care lăsa să se vadă o dantură perfectă: “Nina, nu!?”  Pentru un moment eu m-am crezut un star și-am zis că-i vreun fan care mă știe de pe blog. 😀 Apoi mi-am dat seama că-s slabe șanse să ai perle la gât și să citești bloguri, așa că am încercat să-mi dau seama de unde mă știe. Și în timp ce dădeam ca tuta din cap, iar neuronul meu era la maximă încordare, îmi spune ea: “Sunt Cătălina, colega ta de bancă din generală. Mă mai știi?”

Am gandit: “Oh, my fucking God!” și am zis: “Cătălina, tu ești? Cum m-ai recunoscut?” ( aici iar am crezut că-mi spune c-a văzut poze cu mine pe facebook, dar ea nu.) Zice: “Ești neschimbată.” (și mă îmbrățisează din tot sufletul). Eu ce să-i zic? Că  arată demențial, că s-a schimbat enorm,dar a rămas aceeași? Ziceai că-s tâmpă. Mă uitam ca vițelu’ la poarta nouă. Noroc că ea, femeie dezghețată, mi-a făcut cunoștință cu cei mici și m-a întrebat de-ai mei. De fapt m-a întrebat ce-am mai făcut, ce-am terminat, dacă am copii și dacă stau în București sau sunt doar în trecere. Toate deodată voia să le afle. Am stat de vorba puțin, 10 minute. Ea era cu un grup mai mare și a trebuit să plece, dar am făcut schimb de numere de telefon. Abia aștept să mă întâlnesc cu ea. A zis că stă în România și toată luna februarie. Da exact, locuiește cu familia la Londra. Practică avocatura studiată aici.

Continue reading Un lucru pe care l-aș fi făcut… (II)

Un lucru pe care l-aș fi făcut …

dacă aș fi fost băiat. Uite așa, mi-a venit să mă închipui băiat.

Probabil că multe le-aș fi făcut altfel, aș fi ales și eu o fată, că fetele-s frumoase, nu ca băieții, aș fi făcut o școală mai de creier odihnit… Cine știe!? Cert e că altfel ar fi stat lucrurile în viața mea și nu neapărat mai bine, ci doar altfel.

Ideea asta cu băiatul mi-a venit când m-am reîntâlnit cu  Cătălina. Cu fata asta eu am fost colegă din clasa întâi până în a patra și mă leagă de ea multe amintiri. Pe vremea aia tipa era deșteaptă foc, de fapt cred că era cea mai deșteaptă din clasa noastră de pitici, dar era și urâțică rău. Asta spun eu care eram prietena ei și mie de obicei prietenii mei mi se par foarte frumoși, fizic vorbind. Cătălina era pipernicită, cu ochelari groși și cu aparat dentar. Adică spaima oricărui copil. Un fel de betty cea urâtă, dar mult mai urâtă. Ok, ați înțeles ideea, nu insist.

Deși mi se părea urâtă nu puteam să nu fiu prietenă cu ea, pentru că în afară de înfățișare era o mână de om foarte bun, care ți-ar fi împrumutat setul ei cu 48 de carioci fără să te întrebe când i-l înapoiezi. Învăța bine și era în competiție cu mine, iar mie asta îmi plăcea teribil. Plus că odată am auzit când îmi lua apărarea în fața altor colegi care spuneau că din vina mea ne-a dat învățătoarea dictare. Adevărul era că din vina mea se întâmplase treaba, dar ea totuși îmi luase apărarea, îi eram prietenă pe viață. Așa credeam eu atunci.

Continue reading Un lucru pe care l-aș fi făcut …