Maricica s-a hotărât să nu se mai întoarcă acasă. Îi părea rău doar de băiețelul ei de 4 ani, dar nu avea încotro, așa credea. Se săturase de bărbatul ei bețiv și gelos, dar și de cea care-i dăduse viața, o cotoroanță de femeie, pe care n-o mai considera mamă încă de pe la 10 ani.
Într-un fel îi părea rău și de bărbatul ei, care așa bețiv și gelos cum era (fie vorba între noi, la partea cu gelozia avea omul dreptate), aducea bani acasă și o suporta pe hoașca de soacră-sa. Oare ce-o să-i pățeasă lui pielea acum singur cu ea și cu copilul? Dar Maricica nu voia să se lase pradă sentimentelor acestea contradictorii care o încercau.
Se hotărâse să rămână la Mircea, colegul ei de muncă care îi promisese că o face doamnă dacă se leapădă de soț și copil. Merita și ea o viață mai bună, că așa îi citise ei în palmă o babă în tinerețe, că va lua bărbat cu carte. Mircea era inginer și mai era și chipes bată-l norocul. Dacă ar fi lăsat-o să ia copilul, Maricica ar fi fost pe deplin mulțumită. Dar chiar și așa, femeia se gândea numai la binele pe care îl avea în față. Copilul va crește și singur, că nici până acum nu se omorâse ea cu educația lui, mai mult mama ei se interesase ca el să aibă mâncare și hăinuțe, furând bani din buzunarele bărbatului Maricicăi, când acesta se întorcea rupt de beat de la vreo cârciumă nenorocită.