30 decembrie 2018 a fost o zi lunga, iar la ora la care scriu încă nu s-a terminat.
Continue reading A fost o zi lunga. A fost un an bun!Tag: intamplari
Ce-am mai făcut
Asta a fost prima săptămână din luna în care nu mai am carnet de conducere. Să știți că nu-i tocmai un capăt de țară, asta dacă nu luăm în calcul faptul că depind de cineva ca să plec la mai mult de 5 km de casă. Mai aproape merg cu bicicleta 😀- Mâine e ziua fetelor, dap, Copilul Iulia și Copilul Sonia împlinesc mâine 17 ani. Mult, foarte mult dacă mă întrebați pe mine. Nu facem petrecere, fetele sunt prea mari pentru o petrecere în curte și prea mici pentru una în club. Dar mi-au pus în vedere că anul viitor vom închiria un club din București. Hmm, vedem. Bineînțeles că vom avea totuși tort și prietenii sunt bineveniți oricând la noi, așa că sigur fetele nu vor fi fără prieteni mâine. 17 ani, ați înțeles? Când am început să scriu pe blogul ăsta ele aveau 8 ani. OMG, cum trece timpul!
- Săptămâna asta am fost toți patru la o piesă de teatru foarte, foarte mișto, Prenumele. Vincent (Mihai Călin) este un tip șarmant, un agent imobiliar de succes şi în curând tată fericit. El este invitat la cină de sora sa Babou (Mirela Oprişor, Aspirina din Las Fierbinți) şi cumnatul său Pierre (Claudiu Bleonţ), profesor la universitate. Soţia lui Vincent, Anna (Raluca Aprodu), specialistă în modă, şi prietenul acestora din copilărie, Claude (Leonid Doni, polițistul din Las Fierbinți), trombonist la filarmonica radio, îl însoţesc. O glumă nevinovată despre numele viitorului copil făcut de Vincent declanşează o serie de situaţii comice ( la care râzi de te ții cu mâna de burtă), neprevăzute şi dezvăluiri hilare care pun la grea încercare prietenia lor. A fost o seară memorabilă, dacă auziți că se joacă undeva piesa faceți tot ce puteți să ajungeți s-o vedeți. Noi multumim Cristinei Bazavan pentru invitație și pentru o seară memorabilă la teatru.
- La înceutul săptămânii trecute am primit de la NUK un pachet foarte drăguț cu câteva chestii pentru copii (oricum, bidonul de apă e al meu, nu-l dau nimănui). Fetele de la Creative Ideas mă îndemnau într-o scrisoare drăguță să mă gândesc la o persoană care are adus valoare vieții mele și să-i transmit un mesaj din suflet. Încă mă gândesc, când mă voi hotărî la un om, voi scrie un articol, deocamdată mintea mea nu l-a identificat.
- În atelier ne-am străduit să terminăm o comandă și vineri la 15,45 eram gata. E drept că ieri a fost ziua cea mai grea, dar ne-a ieșit. Să vedem ce provocări avem pentru săptămâna viitoare.
P.S. În desen sunt chiar Sonia și Iulia desenate de Drawforjoy acum 3 ani pentru Cantina Sociala.
Nu pot sa scriu
Stau in fata noului meu laptop Asus, mai exact ăsta dacă intereseaze pe cineva. Am laptop nou pentru că cel vechi s-a stricat și era în garanție, așa că mi-am putut alege altul. Da, se poate și la noi. Eu l-am avut luat de la emag. Âsta nou e tot de la ei pentru că așa am vrut eu, dar îmi puteam lua banii pe cel vechi și cumpăra altul de unde voiam. Am vrut tot de la ei, și de data asta am ales unul mai ieftin. La diferență a mai adăugat Sorin o mică avere și și-a luat pentru el unul mai performant.
Când spun stau, vreau să înțelegeți că pur și simplu nu-mi vine să scriu nimic. O văd pe Tomata cât de frumoasă este mireasă alături de alesul său și mă bucur enorm pentru ei, le doresc o viață plină de împliniri! Citesc apoi la Arhi despre oamenii din Vaslui și mă întristez. Sigur, nu toți vasluienii sunt așa, dar din păcate mulți alți români sunt sunt în felul ăsta și nu contenesc să mă minunez de modul în care la noi e timpul loc de mai rău.
Tot nu știu ce să scriu. Nu că nu s-ar întâmpla și la noi multe. De exemplu, ieri am început să punem tapet în birou (de cumpărat l-am cumparat în weekend) și iese foarte frumos. Sper ca la începutul săptămânii viitoare biroul nostru să aibă altă față și să v-o pot arăta și vouă. Deși nu stăm aproape deloc acolo, doar când vine vreun client și când fac facturi sau plătesc furnizori, camera aia mi-e foarte dragă (a fost camera mea când m-am mutat prima dată la Sorin, în studenție) așa că-mi crește inima atunci când o văd că se transformă în bine. Apropo de camere, Cami ne întreabă dacă am făcut rocada hainelor de primăvara-vară cu cele de toamnă-iarnă. Bine, ea e o fericită cu dormitorul mic transformat în dressing, dar noi ceilalți ce facem? Eu amâm încă momentul, sunt în perioada în care port blugi și tricouri cu mâneca scurtă peste care arunc un sacou sau o vestă și gata ținuta. Până la iarnă mai vorbim.
Să incepem să scriem, zic!
S-au întâmplat foarte multe lucruri în ultima vreme însă nu prea îmi mai vine să vi le spun. Poate și pentru că nici voi nu sunteți prea vorbăreți cu mine. Sau poate că mă bazez prea mult pe memoria mea care dă semne de reîmprospătare. De exemplu mi-am uitat husa de la telefonul mobil pe butoiul cu vin din cămară (da frate, am un butoi cu vin roșu acolo) și atunci când am avut nevoie de ea mi-am amintit exact unde am lăsat-o.
Despre ce vorbeam? A, despre ce-am mai făcut, sau mai bine zis despre ce n-am făcut. Am de scris vreo 4-5 recenzii de cărți, unele excelente, altele nu prea pe gustul meu, iar anul ăsta m-am hotărât să zic lucrurilor pe nume mai abitir decât altă dată.
Mi se pare că a trecut atât de mult timp de când n-am mai scris și pentru că între timp fetele mele care anul acesta împlinesc 14 ani, au ghete cu toc, cumpărate din banii lor. Aproape. Acum îmi dau seama că în octombrie anul ăsta vor avea cărți de identitate, iar când am început eu blogul, acum aproape 5 ani erau în clasa a III- a. Altă școală, alte vremuri…
O zi obișnuită
Am vrut azi dimineață la 4, când am intrat în casă din atelier, să vă povestesc, pe ore, ziua de ieri, pentru că, deși obișnuită, a fost de poveste. Evident somnul a fost mai puternic ca mine și în loc să mă îndrep spre laptop, m-am îndreptat spre pat, dar azi, printre picături, că și azi e tot o zi obișnuită, am să încerc să vă spun. Încep acum:
ora 07,00 – trezirea. Pornește televizorul pe ceva post nemțesc și e musai să mă trezesc, dacă nu să încep ziua, măcar să schimb canalul. Ieri a fost trezirea.
ora 08,00 – zgribulită și deloc obișnuită cu frigul de dimineață, beau cafeaua în curte cu fetele din atelier, povestim ce-am făcut cu o seară înainte și ne pregătim de lucru. Între timp eu am făcut cafeaua, am pregătit micul dejun pentru fete, am scos vasele din mașină, am schimbat sacii de gunoi…
Shit happens
Mă uitam ieri la un film în care doi puști (o fată și-un băiat) încercau să se cunoască povestind fiecare despre el lucruri rele care i s-au întamplat sau pe care le-a făcut. Băiatul spunea că s-a rostogolit cu scheibord-ul, fata că a căzut dintr-un copac și si-a spart capul, el că a fost martor la o altercație unde s-a tras cu arma, ea că prietena ei a murit împușcată în timp ce mergeau la un club, și tot așa până au ajuns la chestii de genul ”mama are cancer”, unde m-au pierdut definitiv, dar din discuția lor am înțeles ceva. E mult mai ușor să te apropii de un om atunci când știi care-s lucrurile rele pe care le-a făcut.
Evident m-am pus în situația lor și m-am gândit ce-aș fi spus eu dacă ar fi trebuit să recunosc câteva dintre cele mai rele lucruri pe care le-am făcut sau care mi s-au întâmplat. Aș avea așa:
- undeva pe la 13-14 ani, am lovit cu bicicleta o fetiță în parcul Chindiei din Târgoviște. A fost un moment foarte, foarte nasol, nu doresc nimănui să-l trăiască, eu coboram cu bicicleta o panta și fetița s-a smuls pur și simplu din mâna mamei ei și s-a aruncat în fața bicicletei mele. Din fericire copila a avut doar câteva zgârâieturi și probabil a tras o sperietură zdravănă, dar și eu am fost super-afectată atunci, credeam că sunt un fel de criminal or something. Grrr…
- A doua ca și intensitate s-a întâmplat când eram mai mică și fost atunci când i-am spart geamul vecinului, poveste spusă, nu mai discutăm.
- A treia a fost după parerea mea și cea mai gravă, s-a întâmplat prin clasa a-VIII- a și s-a lăsat cu sânge. Am căzut de pe bara pe care noi fetele ne etalam talentele de gimnaste, am căzut, zic, în așa hal încât m-am dat cu gura de bara de jos, iar dinții mi-au ieșit prin pielea de sub buză. A fost groaznic și s-a lăsat cu urmări, dacă mă uit atentă în oglindă văd și azi locul prin care dinții mi-au perforat pielea. Dar dacă voi credeți că asta m-a oprit pe mine din cariera-mi fulminantă de ”campioana blocului” la gimnastică, vă înșelați amarnic.
Am trecut și eu prin asta
Nu știu dacă ați citit postul anterior, dacă n-ați făcut-o nu-i timpul trecut, pentru că ce scriu acum are mare legătură.
Să fi avut eu vreo 10 ani pe vremea când descoperisem pasiunea pentru tenisul de câmp și, cum printre blocurile în jurul cărora am copilărit, nu erau câmpuri, de terenuri de sport nu vă mai spun, găseam o mare plăcere în a trimite cu putere mingea de tenis în pereții blocurilor. Și ca orice copil cu ceva minte, nu făceam asta la blocul meu, mă gândeam că îi zdruncin rezistența cu loviturile mele, așa că mă jucam cu racheta și mingea în peretele blocului de vizavi.
Alesesem peretele blocului cu geamurile cele mai rare și mai mici, copil deștept, vă spuneam. Azi așa, maine așa, întrebarea nu era dacă nu cumva voi sparge unul din geamurile locatarilor, ci când îl voi sparge. Evident că eu nu gândeam așa atunci, eu îmi vedeam doar de antrenamentul meu și de bucuria jocului. Trebuie să vă mai spun și că nu eram singura care făcea asta, știți voi, blocuri multe, copii nenumărați, talente cu nemiluita.
Voi ce ați fi făcut?
Sau cum procedăm corect în situații din astea? Să vă explic:
Acum câteva zile fetele aveau invitate două fetițe, cu care la un moment dat au ieșit pe terasă, terasă care are vedere spre stradă. În stradă doi băieți tot cam de vârsta lor, vecini de-ai noștri și prieteni de-ai lor. Fetele vorbeau cu ei și la un moment dat una dintre ele ia o monedă de 10 bani și o aruncă în unul din băieți, din păcate în cel mai năzdrăvan dintre ei. Nu știu unde il lovește (nu eram de față), dar aud din birou o înjurătură urâtă. Băiatul lovit ia la rândul lui moneda și o aruncă cu putere înspre fete. Din fericire (sau din păcate) acestea s-au ferit din calea ei, iar moneda s-a dus cu putere în ușa de sticlă de la balcon. Care ușă s-a spart. 🙁
Acum să vă văd. Cine-i de vină și cine plătește ușa?
Espadrilele
Eram de vârsta fetelor mele și mergeam cu familia, cu dacia roșie cu număr de Dâmbovița, la bunici, adică la Brăila, vorba lui Creangă: locul nașterii mele.
În drum spre Brăila opream mereu la un magazin universal din Ploiești, a cărui alimentară cu autoservire (un fel de supermarket al zilelor noastre) era mult mai aprovizionată față de ce aveam noi la Târgoviște și mama lua câte ceva de acolo pentru bunici. Cât timp ea era la alimentară, noi (eu cu frate-meu) ne plimbam prin magazinul mare și aveam o atracție deosebită pentru raionul de încălțăminte și cel de ceasuri. De data asta ăștia de la Ploiești băgaseră niște espadrile colorate (negre, albastre și roșii) la care nouă ne-au sclipit ochii, nu uitați că vorbim de epoca tenișilor Drăgășani. Ne-am uitat la preț, nu era mare, 85 lei. O nimica toată pentru noi copiii, o avere pentru părinții mei la vremea aceea.
Am alergat amândoi la mama și i-au spus că am găsit niște espadrile extrem de frumoase pe care ni le dorim cu orice preț. Mama nu ne-a zis nu, dar nu ne-a zis nici da, a lăsat-o în coadă de pește, ne-a sugerat că poate ne ia când ne vom întoarce de la bunici și am plecat astfel mai departe în călătoria noastră fără espadrile noi și foarte-foarte bosumflați. Nici nu-mi mai amintesc cum a fost atunci la țară, știu doar că la întoarcere ne-a spus mama că ne vom opri la Ploiești și ne vom lua mult doritele încălțări.
Patru ierni de toane
Nu știu cum se face că întotdeauna iarna mă apropie mai mult de blog. Vorba aia, am făcut deja trei ierni împreună, asta-i a patra și ceva tradiții trebuie să se fi născut.
Am recitit azi parte din postările din 2008 și-am înțeles că altfel aștepți Crăciunul când mergi la serviciu, și-ar fi cazul să nu mă mai plâng de lipsă de timp, că dacă mă descurcam atunci, cu siguranță mă voi descurca și acum.
În 2009 pe vremea asta îmi luam covor în sufragerie așa din goana mașinii, ceea ce îmi arată că nu m-am schimbat prea mult ținând cont că și anul asta schimb uși și mobilă în prag de sărbători. Nu pot să nu observ că acum cheltuiesc mai mult, cu tot cu criza. 🙁