Tag: Romania

Mamaia la inceput de vara

Pentru că se anunțase vreme bună si pe autostradă faci fix 1,45 până pe litoralul românesc, ne-am hotărât că sâmbăta care tocmai a trecut ar fi excelentă pentru o fugă de 1 zi la mare. După ce miss S. si miss I. au refuzat elegant propunerea de a a ne însoți, le-am lăsat acasă cu antrenamentele lor la dansuri și am plecat cu Sorin și alți doi prieteni la Mamaia, pentru o zi de plajă.

Plecarea din București a fost pe la 8 dimineața, și după ce am plătit taxa de pod prin sms, am băut o cafea la o benzinărie pe drum și ne-am oprit în outlet-ul Adidas din Mamaia să-și ia domnul Costea slip, la fix 10,30 eram pe plajă. Recunosc, mă așteptam ca stațiunea, măcar în weekend, să fie plină. N-a fost.

Nu numai că nu erau turiști, dar nici Mamaia nu era pregătită să-i primească. Terase încă nedeschise, plaja plină de șezlonguri murdare, mormane de materiale de construcții din loc în loc, hoteluri în plin proces de renovare. Vorbim de Mamaia, da?! Perla litoralului romanesc, care în plină vară (ieri au fost 26 grade și un vânt numai bun pentru fixarea bronzului) nu-i pregătită să-și primească turiștii.

Continue reading Mamaia la inceput de vara

Ce am invatat traind in Romania

Ce am învățat trăind în Romania?

Am să vă povestesc câte ceva și poate veți trage voi singuri concluziile și vă veți da seama ce-am învățat.

Era o dimineață frumoasă de iarnă și doi copii se uitau pe fereastra casei la fulgii mari de zăpadă ce se luptau să acopere asfaltul gri. În bătălia asta copiii țineau, evident, cu zăpada și cu armata ei numeroasă de fulgi. Sperau ca pe seară să iasă la joacă, să facă un ghețuș pe care să alunece cât mai mult cizmulițele lor noi. Să-și țină echilibru cu mâinile întinse în laterale ca niște aripi subțiri. Să simtă că plutesc pe gheață. Ce fericiți erau că în țara lor exista zăpada!

Altă dată, aceiași doi copii se uitau la bunica lor cum pe cotlonul din curte amesteca cu o lingură mare de lemn în magiunul de pe foc. Toată curtea mirosea a bine, a delicios chiar. Zahărul nu se găsea și bunica hotărâse să le facă  nepoților magiun din recolta celor trei pruni din curte. Știa ea că nepoților le place foarte mult să-și întindă pe pâinea proaspăt scoasă din cuptor, minunata pastă de fructe. Ce bine că bunica putea face minuni din mai nimic!

Continue reading Ce am invatat traind in Romania

Azi reintram în România

S-a întâmplat ceva cât am lipsit?

Azi plecăm de la Budapesta și ne oprim undeva pe Transalpina pentru o ultima noapte de excursie, pentru că nu se face să cutreieri Europa și să nu fi văzut zona asta.

A fost frumos, a fost de vis, ca să zic așa. A fost Budapesta, Salzburg, Strasbourg, Paris, Bruxelles, Luxemburg, SAlzburg din nou, Budapesta din nou și azi Sibiu. Suntem acum cu bateriile încărcate și cu amintiri cât pentru 6 concedii. O să încerc săptămâna care vine să vă povestesc cum a fost. Aș vrea să vă povestesc pe zile și cu tot cu cheltuieli. A, și cu poze, evident.

Până atunci mai am două zile de concediu, așa că vă rog să mă lăsați să mă bucur de ele. 🙂

Continue reading Azi reintram în România

De vorbă cu țara mea

Nu știu dacă tu mă auzi, dar m-aș bucura foarte tare s-o faci și dacă se poate să-mi dai un semn că m-ai înțeles.

Fată dragă, Românie, îmi fac griji pentru tine de ani buni, dar acum cred că te pierd, și-mi pare tară rău, pentru că, vezi tu, suntem câțiva aici care știm că tu nu asta ți-ai dorit atunci când ne-ai trimis pe străzi să ne facem dreptate, nu asta ai așteptat pentru oamenii tăi care într-un timp, foarte îndepărtat ce-i drept, spuneau cu mândrie că sunt români.

Știu, ai și tu uscături, dar ce te faci când uscăturile astea au împânzit parlamentul, guvernul și președenția, iar rămurelele lor uscate sunt peste tot, încât eu una nu mai văd pădurea? Ce te faci când soarta ta nu mai e în mâinile poporului, care ar vota săracul, dar nu are pe cine. Ce te faci când la TV primarul Constanței (îmi scapă numele, ceva legumă) apare  înconjurat de multe femei cu sânii goi și afli că asta nu s-a întâmplat la el în dormitor (privat adică, unde omul poate face ce vrea, dupa părerea mea), ci într-un studio foto, pozele urmând să apară într-o publicație de mare succes internațional, și anume Playboy.

Continue reading De vorbă cu țara mea

Nu mor de foame

Am citit asta la dojo și am simțit că-mi pune sare pe rană. Mă gândesc și eu din ce în ce mai serios la motivele care ne țin în țara asta.

Am sperat timp de, iaca, 22 de ani că lucrurile se vor schimba și vom ajunge și noi o țară civilizată. Îmi amintesc de România anilor 85 când profu de geografie ne spunea că suntem o țară în curs de dezvoltare. Atunci mă gândeam, cu mintea mea de copil, că până voi crește eu mare și voi avea copii de școală sigur vom fi ajuns o țară dezvoltată, o țară în care cine muncește, are, o țară în care sistemul de învățământ va fi pus la punct, o țară în care atunci când te îmbolnăvești ai unde te trata omenește. Nu mi-am dorit luna de pe cer, am vrut doar să trăiesc într-o tară normală. Da, știu, am o problemă cu cuvântul ăsta.

Veți spune că mă plâng aiurea, că nu sunt eu cea mai afectată, că viața n-a fost chiar aspră cu mine și familia mea. De bine de rău noi avem casa noastră, afacerea noastră, copiii noștri, dar cu toate astea, dacă mă întreabă cineva cum îmi merge, mai mult decât: nu mor de foame, n-am ce răspunde. Și dacă nici noi nu muncim, atunci nu mai muncește nimeni. Și dacă nici noi nu plătim salarii, taxe și furnizori la timp, atunci nu le mai plătește nimeni.  Și dacă nici noi nu muncim…a, am mai spus-o pe asta.

Continue reading Nu mor de foame

Pe locuri, fiți gata, start!

Avem trei zile în care facem înscrieri. Adică pâna luni seara. Maxim!

Dacă nu știți despre ce vorbesc, citiți în continuare înainte de a zice: da, vin, mă bag, ce mișto, vreau și eu, luați-mă și pe mine, mai ai un loc, etc.

Ideea e următoarea: anul trecut am făcut parte dintr-o echipă foarte, foarte faina de oameni, cu care am participat la Let’s Do It, Romania, echipa care anul asta nu mai poate fi în aceeași formă din cauză de diverse aniversări, nunți, botezuri, cumetrii la care unii dintre noi musai să fie prezenți, așa că avem vreo 10 locuri libere pentru cei care doresc să facă parte din echipa noastră, adică a mea și-a Sabinei, mai mult a ei că ea e șefa, n-a avut încotro. 😀

Vrem să facem parte din cei care înteleg că Romania are nevoie de oameni care să pună mâna să facă ceva,  știți voi, de undeva trebuie să începem, pentru că nu putem rămâne la infinit păreriști care încearcă de pe margine să spună cât de mult greșesc cei care chiar fac ceva. Ne-ar plăcea să avem cu noi o echipă de oameni sufletiști, harnici, fete și băieți cu care in 24 septembrie să ne vedem dimineață de tot, să ne strângem mâinile prietenește și să curățăm România de gunoaie. Deocamdată!

Continue reading Pe locuri, fiți gata, start!

19 iulie

Sper că știți deja cu toții că zilele astea se desfășoară la Academia de tenis Herăstrău, BCR Ladies Open Romania. Aveți în link programul, pentru cazul în care vă place căldura și tenisul și vreți să mergeți să vedeți fetele la treabă. Cred că-i un spectacol frumos și, deși mi-am zis că-i musai să ajung și eu săptămâna asta la Arene, încă n-am reușit, dar nu-i totul pierdut pentru că sunt meciuri până sâmbătă inclusiv, când se va juca finala.

Am ales să scriu despre turneu azi, pentru că exact acum 89 ani echipa de tenis a României juca primul ei meci în Cupa Davis, împotriva Indiei. E drept că am luat atunci bătaie la zero (o-5), dar eram debutanți și abia dupa 6 ani, în 1928, ne-am luat revanșa. Bine, în fața altei țări, a Belgiei, dar cine se mai uită la detalii,  important e că i-am învins. Tot cu 5-o. 😀

Ce e interesant de știut, este că exact în ziua în care Romania sărbătorea 24 ani de la primul meci al echipei sale de tenis în Cupa Davis, la București se năștea un mare viitor tenismen, cel care în 1972 avea să devină numarul 1 mondial, Ilie Nastase. La multi ani, Ilie!

Continue reading 19 iulie

Cum am umblat aproape o săptămână pe la medici

În România. Că tot are dojo o impresie bună despre cum ești tratat la noi. Nu vreau să i-o stric, vreau doar să-i spun că nici aici nu-i întotdeauna ok din prima.

Acum vreo 5 ani într-o primavară spre vară, ne-a adus o vecină un castronel cu zarzăre. Verzi. Nespălate. Copilul Iulia le-a văzut pe masă în curte și le-a mâncat. Pe toate.

În seara aia n-a vrut la cina decât o salată din care a ciugulit puțin castravete. A doua zi dimineață n-a vrut să mănânce nimic din ce i-am dat. Am insistat. A mâncat un sendviș până la urmă, dar l-a vomat în zece minute. Hmm. La prânz la fel. A mâncat felul unu, felul doi  l-a refuzat, după care a vomat din nou. Deja am intrat în panică. 

Continue reading Cum am umblat aproape o săptămână pe la medici

Tu la ce nu te pricepi?

Că românii se pricep la toate, e deja un adevăr general valabil. Ne-au trebuit ceva ani să ne dăm seama că în contextul dat toate înseamnă aproape nimic.

Deşi de obicei asta ne afectează doar pe noi, există cazul grav în care fară să ne-o ceară nimeni ne băgăm în seamă şi spunem că ne pricepem.  Atunci îi încurcăm şi pe ceilalţi. Ca să nu mai vorbim că unii dintre noi nu ne pricepem nici la munca pe care suntem plătiţi s-o facem. Ăsta-i cazul foarte grav.

N-am găsit nicăieri, niciodată (poate există, dar eu nu ştiu de ea) o listă cu lucrurile la care românii nu se pricep, o listă care să conţină şi argumente, nu aşa fără acoperire. De exemplu, nu poţi spune că românii nu se pricep la borduri. În niciun caz. Pentru asta chiar nu am nevoie de argumente.

Continue reading Tu la ce nu te pricepi?

Soluţia stă în puterea exemplului

Când eram copil vroiam să fiu ori poliţist, ori preşedinte. Mi se părea că pentru a putea face asta, este nevoie ca în toată viaţa mea să nu fac niciun compromis. Să nu am nimic de ascuns, să nu-mi fie niciodată ruşine de faptele mele, să nu mint, etc. Toate astea pentru a putea la un moment dat să fiu un preşedinte (sau un poliţist) pe care nimeni să nu-l poata şantaja. Cu nimic. Un om căruia nu ai ce-i reproşa, era,  după mintea mea de copil, bun pentru a reprezenta şi conduce un popor sau pentru a apăra de răufăcători acelaşi popor. Deşi am încercat să mă ţin de principiile astea (nu spun că am şi reuşit), nu mi-a fost scris să fiu nici preşedinte, nici poliţist. Nu-mi pare rău.

Mă uit la ce se întâmplă în România. Se ceartă poliţia cu preşedintele. Şi noi suntem spectatori latenţi, pentru că nu-i aşa, nu-i treaba noastră. În ţara noastră, se ceartă preşedintele nostru cu poliţia noastră.  În timp ce  în parlament se fură voturi pentru a trece legi. Legi care ne privesc pe noi.

Înţelepţii ne spun că mai bine ne-am concentra fiecare pe părticica lui şi am fi nişte cetăţeni model. Civilizaţi, corecţi, muncitori. Aşa şi? Dacă deja facem asta de când ne ştim şi totuşi în jurul nostru toate o iau razna? Este ok să ne vedem în continuare de treaba noastră în timp ce politicienii îşi fac numărul, mârlanii aruncă gunoiul la întâmplare, pensionarii rămân fără medicamente şi copiii fără educaţie.

Continue reading Soluţia stă în puterea exemplului