Lucrătoarea

Femeia își găsise în sfârșit un serviciu bun. La Fabrica de lână pieptănată. Da, nici eu nu știam că există așa ceva. Sau exista. Lucra în schimburi, e adevărat, dar ce mai contează asta când ai stabilitatea unui loc de muncă, ai serviciul aproape de casă (își lua abonament pe o singura linie RATB) și tot ce avea de făcut la fabrică era să supravegheze o mașină mare și veche ce duduia din toate încheieturile (atunci când mergea) și prin care treceau mii de fire de lână.

În prima zi de serviciu un mecanic și șefa de tură i-au explicat ce are de făcut, trebuia să lege repede firele care se rupeau și să cheme mecanicul când intervenea vreo defecțiune la mașină. Simplu ca bună ziua.

În prima zi a legat ațe întruna pentru că cel puțin de trei ori pe minut se rupea o ață. A ajuns acasă epuizată și încrezătoare că mâine va fi totul mult  mai bine. N-a fost așa. E adevărat că ațele s-au rupt mult mai rar, dar asta pentru că mașina s-a defectat și mecanicul a întârziat foarte mult, pentru că avea și el mult de muncă. Din păcate nici zilele următoare situația nu s-a schimbat prea mult, mașina rupea ața mereu și se defecta de câteva ori pe zi, iar mecanicii nu mai apucau decât foarte rar să ajungă și la ea, celelalte lucrătoare îi solicitau și ele, așa că femeia noastră nu avea încotro și trebuia să aștepte. A aflat ea mai târziu că mecanicii aceia puteau fi stimulați cu ceva tărie și poate ar fi ajuns mult mai repede și la mașina ei, dar nu i se părea corect să procedeze precum colegele sale. Așa că aștepta…

În fiecare zi venea acasă și îi povestea soțului ce face la serviciu, că nu-i greu deloc, mai ales că mașina, cea mai mare parte din zi, stă. Soțul, om cu scaun la cap și un pic mai învățat cu ale vieții decât ea, îi spunea că trebuie să-și găsească alt serviciu, că ăsta nu-i de ea. Femeia nu înțelegea, dar și-a văzut de munca ei, se ducea în fiecare zi la serviciu, își lua în primire mașina, lega o ață două și aștepta.

După o lună vine și mult așteptata zi de salariu. Intră încrezătoare la caserie și când îi vine rândul i se pune în față un stat de plată lung cât un cârnat, la capătul căruia ea trebuia să semneze că și-a încasat salariul. Cu pixul în mână, lucrătoarea noastră semnează mândră pentru primul ei salariu la Fabrica de lână pieptănată. În timp ce semna, a tras desigur cu ochiul către rubrica cu salariul net (un fel de rest de plată) și nu mică i-a fost mirarea când a dat cu ochii de sumă. Era un O mare cât o zi de post. Zero. Zero barat. Nimic.

Era tânără, avea toată viața înainte, avea să învețe multe, iar luna petrecută la Fabrica de lână pieptănată a fost o lecție pe care a primit-o la timp. Azi are saptezeci și trei de ani și ne-a povestit că de la niciun alt loc de muncă n-a învățat atât cât  de la lână pieptănată.

(Visited 31 times, 1 visits today)
Vienela

O lectie dura, care i-a prins bine mai tarziu, dupa cum am vazut eu. Desi are 73 de ani (Multi ani inainte cu sanatate!), domnia sa inca munceste cot la cot cu fete tinere si nu se da inapoi de la nimic. Jos palaria in fata mamei soacre!

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.