Category: de pe strada

Mi s-a mai destrămat un mit

Silviu și Tibi sunt șomeri și când au noroc lucrează cu ziua pe unde apucă. Când n-au nimic mai bun de făcut stau în parcarea supermarketurilor și strâng cărucioarele pe care bogătanii le lasă la voia întâmplării cu fisa de 50 bani în ele. Din activitatea asta perfect legala le ies nici mai mult nici mai puțin de 7 lei/ora. De fiecare.

Vin în parcare abia pe la 16,00, ai zice că-s doi clienți normali. Diminețile le sunt ocupate. Nu-s obișnuiți să se trezească devreme, le-au ajuns anii de muncă la întreprindere, acum își permit să întârzie dimineața în pat. Se ocupă apoi de casele lor,  Silviu are nevastă care lucrează la o firmă de făcut săpun, iar Tibi e singur, îsi spală rufele (are detergent și săpun din belșug, de la soția lui Silviu), gătește și se joacă la calculator.

Ies în oraș amândoi după amiaza, ca băieții. Numai că ei nu cheltuiesc banii atunci, ci cam pe la ora aia încep să-i facă.   Pentru un ochi neavizat Tibi pare un baiat care lucrează la o spălatorie auto, unde nu are salariu mare, dar îi ies bani zilnic și își permite să vină în fiecare zi la supermarket. Chiar așa le-a spus el paznicilor de la magazin, care nu s-au arătat de fel interesați de prezența lui zilnică în parcare.

Continue reading Mi s-a mai destrămat un mit

Îmi cer scuze, doamnă

Mă simt foarte prost pentru că am făcut ceva ce urăsc foarte tare. Adica mi s-a întamplat și mie să fiu în postura victimei de vreo două ori în viață și l-am urât din toată inima pe conducătorul auto care mi-a făcut-o.

 Da, am trecut azi în viteză printr-o mare băltoacă în dreptul căreia era o femeie. Stătea. Deci am făcut-o de sus și până jos de comandă. Am văzut în retrovizare cum se scurgea apa de pe hainele ei și mi-am văzut de drum. Dacă aș fi putut, aș fi intrat în pământ, dar șoseaua nu s-a deschis. Iar de oprit nici nu putea fi vorba, nu știam cum să dispar mai repede, piciorul drept apăsa cu putere accelerația.

 Acum stând și gândind la rece, mă gândesc că ar fi trebuit să opresc, să o duc undeva pe femeie, să nu trebuiască să se plimbe așa prin oraș, să-i duc hainele la curățat sau măcar să-i las bani și să le duca ea. Dar eu n-am făcut nimic, ba am si fugit mâncând pământul. Ca cel mai laș dintre lași.

Continue reading Îmi cer scuze, doamnă

Poveste de cartier

Când nu am timp de scris aproape că-s bolnavă.  Nu pot să stau fără să scriu. Prostii, tâmpenii, lucruri banale de pe lângă casă sau din contră, lucruri importante (e drept că rar de tot), din alte lumi, închipuite sau din contra, adevărate absolut.

Alteori însă scriu fără să scriu. În capul meu. Propoziții întâi, apoi fraze, pasaje întregi, ba uneori închei capitole.  Apoi invariabil adorm și visez. Cu totul altceva. Dacă dimineața îmi amintesc subiectul scris  seara în gând e bine, dacă nu, nu-i nimic. Facem să înceapă altă poveste…

Dacă în weekend aș fi avut timp de scris, v-aș fi spus o poveste adevărată. Cu oameni din cartier. Oameni cum credeam că nu există. Nu le-aș fi dat numele ca să nu fie bârfă pe de-antregul. 🙁 Și v-aș fi povestit că oamenii ăștia, mai întâi ea:

Continue reading Poveste de cartier

Unde nu-i cap, vai de picioare

Maricica s-a hotărât să nu se mai întoarcă acasă. Îi părea rău doar de băiețelul ei de 4 ani, dar nu avea încotro, așa credea. Se săturase de bărbatul ei bețiv și gelos, dar și de cea care-i dăduse viața, o cotoroanță de femeie, pe care n-o mai considera mamă încă de pe la 10 ani.

Într-un fel îi părea rău și de bărbatul ei, care așa bețiv și gelos cum era (fie vorba între noi, la partea cu gelozia avea omul dreptate), aducea bani acasă și o suporta pe hoașca de soacră-sa. Oare ce-o să-i pățeasă lui pielea acum singur cu ea și cu copilul? Dar Maricica nu voia să se lase pradă sentimentelor acestea contradictorii care o încercau.

Se hotărâse să rămână la Mircea, colegul ei de muncă care îi promisese că o face doamnă dacă se leapădă de soț și copil. Merita și ea o viață mai bună, că așa îi citise ei în palmă o babă în tinerețe, că va lua bărbat cu carte. Mircea era inginer și mai era și chipes bată-l norocul. Dacă ar fi lăsat-o să ia copilul, Maricica ar fi fost pe deplin mulțumită. Dar chiar și așa,  femeia se gândea numai la binele pe care îl avea în față. Copilul va crește și singur, că nici până acum nu se omorâse ea cu educația lui, mai mult mama ei se interesase ca el să aibă mâncare și hăinuțe, furând bani din buzunarele bărbatului Maricicăi, când acesta se întorcea rupt de beat de la vreo cârciumă nenorocită.

Continue reading Unde nu-i cap, vai de picioare

Stupid people

Știu că e vechi, înțeleg că l-ați mai văzut, dar e marți seara și mă gândesc că și voi ați avut o zi grea, așa că, să ne creștem un pic moralul văzând că alții, unii dintre ei chiar ai spune că-s oameni respectabili, îs mult, mult mai proști puțin pregatiți decât noi. Știți, era odată o vorbă: “Îmi crește inima, frate, când văd pe unul mai prost ca mine.”  Enjoy:

De pe stradă

Declar în cunoştinţă de cauză că atunci când prestezi muncă fizică n-ai chef de scris. Am încheiat declaraţia.

De câteva zile ne străduim să punem gresie în una din băi.”Punem” e un fel de a spune pentru că de fapt Sorin face toată treaba ( măsoară, taie, lipeşte, măsoara din nou, fixează, etc. ),   eu doar îi dau plăcile de gresie/faianţă la mână şi, cea mai grea munca dupa parerea mea, curăţ după chitul de rosturi. 🙁

Ieri, mai exact aseară, mă faţâiam între baie şi terasă, cu treabă desigur,  şi-am  văzut pe stradă, cu ciudă recunosc,  cum ceilalţi oameni n-aveau legătură cu apăsările noastre legate de gresie şi faianţă şi-şi petrec sfârşitul de zi cum ştiu ei mai frumos.

Continue reading De pe stradă