Category: de pe strada

Nea Ică a învățat să răspundă la iPhone 7

Se pare că n-am avut relație tocmai bună cu telefoanele mobile pe care le-am avut. Cel puțin nu în ultimii doi ani, timp în care  mi-a fost furat un Note 4 din buzunar la Auchan Titan, am scăpat un iPhone 6 în toaletă  și în urmă cu o săptămână mi-am lăsat telefonul la poartă în zăpadă lângă mașină vreun sfert de oră până mi-am amintit de el și am început să-l caut. Așa-i că ați zice că o persoană care a trecut prin câteva chestii din astea, va fi mult mai atentă pe viitor cu bunurile ei de valoare, numai că…

Azi dimineață (ora 6.30) trebuia să ajung în mare viteză undeva la capătul străzii mele (cca 500 m de casă) să duc ceva unei fete care îmi făcea un serviciu. Nu uitați că azi a fost o minunată zi de iarnă în plin sfârșit de martie, deci strada toată era albă, ningea și vântul viscolea zăpada. Eram în mare întârziere, așa că am alergat cât m-au ținut picioarele prin viscol imaginându-mi că-s Tibi Ușeriu, iar strada mea e Ice Road-ul ăla străbătut de el.

M-am întâlnit cu fata, i-am dat coletul și abia trăgându-mi sufletul, am făcut cale întoarsă. Din obișnuiță am dus mâna la buzunare și mi-am dat seama că n-am telefonul. M-am speriat un pic, dar eram 80% sigură că l-am lăsat acasă. Cu toate astea m-am uitat pe jos să nu-mi fi căzut din buzunar când am alergat, dar nu l-am găsit. Am intrat în atelier și acele 80 de procente s-au evaporat pe loc când mi-am dat seama că telefonul nu-i acasă. M-am întors imediat pe drum și l-am reluat minuțios. Nimic. Se luminase bine și oamenii erau din ce în ce mai mulți pe stradă. În tot timpul ăsta o colegă suna pe telefonul meu și nimeni nu răspundea. Măcar suna, gândeam.

Continue reading Nea Ică a învățat să răspundă la iPhone 7

Cum stați cu căzăturile?

Când eram copil aveam convingerea că oamenii mari nu cad. N-au cum, sunt mari, așa gândeam. Nu mă judecați aspru, eram o copilă împiedicată, cu oase tari, ce spera că odată cu trecerea timpului va rămâne mai mereu în picioare. N-a fost așa, cad și acum de nu mă văd. Mai ales în casă. Mai ales pe scări. Mai ales noaptea. Nu râdeți!

Anul ăsta nu s-a întâmplat. E drept că n-au trecut nici 20 de zile din el, și încă n-am căzut prin casă. Dar am alunecat de două ori pe afară deja. O dată în prima zi de lucru, în fața întregii echipe de angajați, înainte de a apuca să le zic clasicul la mulți ani. Adică, l-am spus cumva în cădere. Ce să zic, oamenii au început lucrul foarte bine dispuși, că nu-ți vezi în fiecare zi șefa în genunchi în fața ta.

După nici zece zile a trebuit să merg să iau măsuri unor maeștri bucătari. Vreo 15 chefi, strânși de la mai multe restaurante într-un singur loc, la o anumită oră, ca să mă pot întâlni cu toți odată. Numai că fix în ziua aia, Sorin avea programare cu mașina la revizie și cum eu de taxi n-am auzit, am plecat pe jos la întâlnirea mea cu bucătarii. La nici 100 m de casă (adică pe strada noastra, frate), am alunecat pe o pojghiță de gheață și m-am proptit într-un genuchi. Am simțit o durere ascuțită până în urechi și am vrut să urlu, dar m-am abținut. M-am uitat la pantaloni și-am văzut că n-au nimic. Pe mine mă durea genunchiul de muream, iar pantalonul era intact. Am făcut doi pași și-am simțit și-n vârful degetelor și pe spatele limbii durerea, dar faptul că 15 oameni foarte ocupați se adunaseră undeva să mă aștepte pe mine să le iau măsuri m-a făcut să trec peste tot și să merg mai departe. Pe jos. Tot nu m-a dus capul să chem un taxi.

Continue reading Cum stați cu căzăturile?

Care mai sunt regulile in autobuz

N-am mai mers de multă vreme cu tramvaiul sau autobuzul, de aceea orice corecție îmi veți face va fi binevenită. Scriu totuși despre asta deoarece am fetele fix la vârsta la care ar trebui să aplice pe stradă și în mijloacele de transport în comun teoria învățată acasă. Adică aceea că nu mergem pe stradă țipând zgomotos unii la alții, nu facem circ în autobuz, nu ocupăm locurile pentru mame si copii din fața, nu ne batem cu un tataie în baston pentru a ocupa un scaun, nu vorbim tare, nu deranjăm vecinii, nu ne uităm cu interes la alt grup de tineri care-și dau în stambă, nu ne suflăm nasul… și multe altele, că la un moment dat Iulia mă întreba dacă are voie să tină ochii deschisi și să respire.

Cât țin ele cont acum de învățămintele astea bătrânești care pe vremea mea se numeau bună creștere, nu știu exact, că nu-s lângă ele, dar cum le știu destul de timide, nu cred că fac prea mult spectacol pe drumul până la școlă și înapoi.

Și cu toate astea…

Continue reading Care mai sunt regulile in autobuz

Ai nostri sunt oameni intelegatori

copacCiteam zilele trecute despre nenorociul ăla care i-a tăiat coarda unui alpinist utilitar de la etajul 3 pentru că nu voia el să se facă nimic la fațadă și care a primit ca pedeapsă 4 ani de închisoare cu suspendare (și ceva supraveghere am înțeles, în fine).

Mă minunam, ziceam că așa ceva nu se poate, că ce mai nebun, vă dați seama în ce țară trăim și ce inimă de criminal a avut ăla să-i taie coarda omului?! După care îmi amintesc că de fapt e ceva normal.

Undeva la două străzi de mine, locuiesc niște oameni care pe hotarul dintre curtile lor au un pom crescut acolo din proprie initiativă și care acum amenință să dărâme unul din acoperișuri. Proprietara casei ce stătea să fie doborâtă de nuc se duce la vecina cu care împărțea pomul și vorbește cu ea, mai exact o întreabă dacă e de acord să taie copacul. Femeia zice da și asta cu acoperișul gata să cadă aduce un om cu drujba care se urcă în pom și începe să taie întâi crengile că dacă tăia pomul cu totul erau pagube mari de ambele părți. Și cum tăia el așa liniștit (asta cu liniștitul nu-i adevărat, drujba aia era un fel de vibe), numai ce apare fiul vecinei, care când vede ce se întamplă și își dă seama că mama lui (proprietara casei) a fost de acord cu tăierea pomului, o ia la bătaie pe femeie, acolo în curte, cu pumnii și cu picioarele că de ce a fost de acord cu așa ceva. O bătea pe mă-sa, ați înțeles, da?

Continue reading Ai nostri sunt oameni intelegatori

Telefonul de pe raft

În weekendul trecut am fost la ai mei la Brăila, iar fetele au primit de la bunici de ziua lor cadouri în bani (deh, știu săracii că nepoatelor le place de numa la șoping, așa că s-au conformat).

Cum banii nu le stăteau copilelor prea bine în buzunare, duminică după-amiază, în drum spre casă, am fost la mall-ul din Brăila să șopinguim câte-o bluziță, câte-o fustiță, dar nu ăsta-i subiectul pe care-l discutăm, ci altceva…

Ne uitam la niște pantaloni la H&M și la un moment dat, deși în preajma noastră nu era nimeni, a început să sune foare aproape un telefon care nu era al nostru. M-am uitat nedumerită în jur și-am observat telefonul pe unul din rafturile magazinului. Suna, suna, suna!

Continue reading Telefonul de pe raft

Târgul Vitan

Ieri m-am trezit dis de dimineață și-am ales să fac o plimbare prin târgul de la Vitan. Nu singură, evident, n-am atâta curaj.

N-am mai fost acolo de ani, n-aveam idee la ce să mă aștept, dar ceva piese vechi de mașini, vândute direct de pe trotuar, îmi închipuiam că sunt. Și de biciclete. De fapt ăsta a fost scopul nedeclarat al vizitei mele, acela de a-mi lua două frâne și-o apărătoare la biclă.

Vremea a ținut cu noi, nici cald nici frig, o plăcere să se te plimbi și să caști gura la mașinile expuse spre vânzare. Prețuri mici din ce-am văzut, nu știu cât plătești taxele de înmatriculare, dar preturile păreau ok, 3000-4000-5000-9000 euro, pentru masini care la prima vedere arătau fain. În fundal se auzea crainicul târgului care anunța că weekendul trecut s-au vândut 256 mașini. 😀

Continue reading Târgul Vitan

România din 16 ianuarie 2012

Părerea mea despre ce se întâmplă în țară:

  • mă bucur că Romania s-a trezit și a ieșit în stradă. E drept că o mică parte din ea, dar știți cum e, cu puțin se face mult. În felul acesta politicienii noștri vor înțelege că nu sunt ei între ei în țara asta, ci mai suntem și noi pe aici, mai avem și noi un cuvânt de spus. Am tot respectul pentru oameni care au manifestat pașnic și care chiar dacă nu vor obține nimic pe termen scurt, sper din tot sufletul ca pe termen lung cei care se afla la putere să țină cont de români.
  • am o mare amărăciune legată de faptul că unii protestatari au devenit violenți, au aruncat cu pietre, au smuls garduri și au spart magazine. Dupa parerea mea astea sunt acte de huliganism și vandalism și trebuiesc tratate ca atare, adică pedepsite, dacă vrem să nu degenereze.
  • am o și mai mare amărăciune legată de faptul că după trei zile de proteste în toată Romania, președenția și guvernul tac mâlc, de parcă nici n-ar exista. Dar din păcate pentru noi ele există. Pe de altă parte, nici nu știu ce ar fi trebuit să facă. Să iasă și să zică ce? Despre demisii și chestii serioase nu cred că poate fi vorba în rândul politicienilor români.
  • era sa uit de televiziuni. Cred că au fost incredibil de părtinitoare. De la TVR care nu a recunocuscut că se întâmplă nimic, și dacă era greva la APACA, cred că făceau reportaje mai ample, până la OTV unde aveam deja un nou președinte, au tras fiecare spuza către partea care-i avantajează, au exagerat sau au mușamalizat acțiunile de protest.
  • Partea cea mai proastă în toată povestea asta este că nu avem nicio alternativă. Din păcate asta e situația în care ne aflăm acum și atâta timp cât în Romania nu vom avea un lider educat în care romanii să aibă încredere că-și poate face o echipă din oameni integri, ne vom lupta cu morile de vânt.

Biletul, atât e biletul?

Ieri în drum spre patinoar (nu, nu va povestesc cum a fost pe gheață, deși cred că ați râde ceva timp dacă v-aș spune) am trecut prin dreptul unei săli de cinema și anume Europa. Undeva pe Calea Moșilor, fostul Miorița pentru cunoscători.

Îmi amintesc că am fost o singură dată la acel cinema, atunci când a apărut filmul Evita prin 1996 parcă,  am fost să-l vedem cu niște prieteni. Știu că nu ne-a plăcut filmul (mai ales băieților, că noi fetele, de dragul lui Banderas am fi stat până la sfârșit) așa că am plecat pe întuneric și nu-mi amintesc deloc cum era cinematograful pe dinăuntru.

Ideea e că am fost surprinsă să aflu că încă mai există cinema acolo și mai ales m-a socat prețul biletelor afișat mare pe ușa mică: 5 lei. Eu învățată cu prețurile din mall-uri, m-am gândit că trebuie să fie ceva ciudat la mijloc, nu poți avea profit dintr-o sală cu 20 oameni (nu cred ca e vreodată sala mai plină, se mai duce cineva la cinema?)  care platesc 5 lei/bilet. Sau poți?

Bărbații și bermudele

Odată cu venirea verii mă bucur să văd pe stradă oameni tineri îmbrăcați cu gust și oameni din generația mea, adică supra-tineri, care nu mai știu să se îmbrace. De a doua parte a frazei nu mă bucur.

Nu că aș fi eu vreun critic de modă, dar am pretenția ca ceea ce văd să-mi placă sau cel puțin să mă lase indiferentă și în niciun caz să nu să-mi provoace greață . Dacă voi veți spune că n-am dreptate, mă voi retrage în carapace și nu voi mai deschide ochii spre lume decât atunci când imaginea din fața mea va arăta așa:

Continue reading Bărbații și bermudele

Am trăit s-o pățesc și pe asta

După cum v-am tot spus, nu merg eu distanțe prea mari cu bicicleta, dar încerc să  o folosesc zilnic și mi-s tare mândră că reușesc. Ajung urgent unde am treabă, fac mișcare pentru mine că am mare nevoie de asta, nu ajut la prosperitatea firmelor de combustibil…

Toate bune și frumoase până la un punct. Acum câteva zile, când îi lăudam în gând pe șoferii care cu grijă mă ocolesc în trafic când mă văd cu bicla, și pedalam cu un zambet larg pe față, vad cum dintr-o mașină care mă depășește, zboară pe geam un muc de țigară care aterizează, cum altfel, fix la mine în coșul bicicletei, care nici una nici două, se aprinde. Bine, exagerez, n-a ars în flăcări, pentru că m-am oprit și-am aruncat mucul ăla care încă ardea, însă pagubele le puteți vedea și dumneavoastră în pozele de mai jos.

Continue reading Am trăit s-o pățesc și pe asta