Tag: viata

Până acum am devenit ceea ce sunt!

Dacă existența noastră s-ar cuantifica în jumătăți de zile, atunci ar trebui să trăim într-o viață cincizeci de milioane de  asemenea momente. Dacă ne-am aminti numai 1% din acestea și tot ar însemna că avem o memorie de elefant. Și totuși, atunci când ești întrebat care-i cel mai frumos/intens/emoționant moment din viața ta, te gândești la maxim 10 întâmplări. Da, întâmplări, pentru că asta au ajuns să însemne momentele memorabile din viețile noastre, întâmplări.

Parcă trec zilele pe lângă noi, parcă ne pierdem în amănunte, parcă tot așteptăm să se termine ceva ca să putem începe să trăim.

Când ești copil abia aștepți să termini școala ca mai apoi să poți arăta lumii întregi de ce ești în stare. Tragi tare, înveți mult, pierzi nopțile citind și speri că astfel vei ajunge cineva, părinții tăi vor fi mândri de tine și fetele frumoase vor roi în jurul tău. Nu ca acum când doar una, e drept, nu de lepădat, se ține scai de tine. Și timpul trece…

Continue reading Până acum am devenit ceea ce sunt!

Toată viața adunăm chestii

Uau, am stat departe de blog trei zile și deja simt că l-am trădat cumva ca pe un iubit căruia îi spui că pleci cu prietenele la munte câteva zile, el zice că-i ok, dar tu nu te bucuri de excursia cu fetele 100% pentru că-l știi pe el părăsit și singur.

Oricum, n-am stat degeaba zilele astea, pe lângă faptul că am muncit fizic cu sârg și rezultate (diseară îmi vine mobila nouă și cu puțin noroc mâine vă arăt poze), am citit, mâncat, dormit, vizionat filme și petrecut. Da, avem în familie două flori pe care le-am sărbătorit cum se cuvine. Ei, în afară de asta am avut timp și să mă gândesc la lucruri. M-a ajutat mult și faptul că în ultima lună am luat la mână fiecare centimetru pătrat din casă și am dat peste tot felul de chestii inutile pe care le-am păstrat ani de zile fără să am o explicație logică pentru asta.

De exemplu, am găsit într-un colț al șifonierului o bluză de prin facultate pe care de fiecare dată când îmi rearanjam sau sortam lucrurile, o păstram făra să am tăria de a admite că da, vremea ei a trecut. Să fim înțeleși, nu era demodată și mă încăpea încă, dar alte bluze își cereau drepturile și ei nu i-a mai venit rândul de vreo 15 ani.

Continue reading Toată viața adunăm chestii

Despre mine II

Pentru că astăzi e ziua blogului, da, exact acum doi ani (mă gândeam că-s mai mulți) mă mutam pe domeniu propriu oferit, bineînțeles, de blogway prin intermediul Hotcity, m-am gândit că tre’ să vă mai spun câte ceva despre mine, în același stil. Așadar:

SUNT îndrăgostită de oameni. De oameni frumoși pe ambele fețe. Da, majoritatea oamenilor au cel puțin două fețe. Altfel, eu sunt la birou. 😀

AȘ VREA ca ziua să aibă 100 de ore, săptămâna 100 de zile, luna 100 de săptămâni, anul 100 de luni, iar noi dacă se poate să îmbătrânim și atunci, exact așa cum îmbătrânim acum într-un an. Asta am zis-o așa de ochii lumii, eu de fapt aș vrea să-mi schimb mobila de bucătarie până la Paște, dar e greu de crezut că asta se va întâmpla. 🙁

Continue reading Despre mine II

Dimineți de femeie

La bărbați e simplu, se trezeste el apoi se trezește și domnul iar după asta fiecare cum se descurcă. La femei e mult mai complicat și e pe faze.

Faza I (înainte de căsătorie)

Femeia se trezeste de dimineață, îl sărută tandru pe el și pe domnul, intră în baie și după o toaletă lungă (n-ar vrea ca el s-o vadă nemachiată) merge în bucătărie și constată ca el o așteaptă cu cafeaua aburindă și micul dejun pregătit. Ziua începe minunat.

Continue reading Dimineți de femeie

Operațiunea faxul Conțești

Uneori, când crezi că nu se întâmplă nimic, intervine ceva.

De două zile n-am cartușe în multifuncționala din birou. Din cauza crizei, am atât de mult de lucru că n-am avut timp să-mi umplu cartușele. Așa că printez ce-mi trebuie la imprimata din casa, și fac pentru fiecare foaie un traseu de 30 m dus intors. O plăcere. 

Ieri, în timp ce  mă împărțeam în mai multe ca să termin tot ce aveam de făcut, a venit la mine o vecină bătrână care avea de trimis un fax la Primaria din Conțești. Avea numarul. Voia să trimită buletine, certificate de naștere, chitanțe, adică nimic care ar fi mers băgat direct în fax. Trebuia să le fac copii.  La toate.

V-am spus că nu aveam cartușe, iar scula din casa e doar imprimantă, nu știe copiere. Și dă-i și scanează-i actele, apoi dă-le print la distanță. Nimic mai simplu, numai că paginile refuzau să se printeze. Știți situațiile alea în care te grăbești de nu mai poți și nimic nu-ți iese? E, cam asta era. Până la urmă am share-uit documentele scanate și le-am tipărit de la alt calculator ( da, televizoare și computere avem să ne punem și-n cap).

Continue reading Operațiunea faxul Conțești

Unde nu-i cap, vai de picioare

Maricica s-a hotărât să nu se mai întoarcă acasă. Îi părea rău doar de băiețelul ei de 4 ani, dar nu avea încotro, așa credea. Se săturase de bărbatul ei bețiv și gelos, dar și de cea care-i dăduse viața, o cotoroanță de femeie, pe care n-o mai considera mamă încă de pe la 10 ani.

Într-un fel îi părea rău și de bărbatul ei, care așa bețiv și gelos cum era (fie vorba între noi, la partea cu gelozia avea omul dreptate), aducea bani acasă și o suporta pe hoașca de soacră-sa. Oare ce-o să-i pățeasă lui pielea acum singur cu ea și cu copilul? Dar Maricica nu voia să se lase pradă sentimentelor acestea contradictorii care o încercau.

Se hotărâse să rămână la Mircea, colegul ei de muncă care îi promisese că o face doamnă dacă se leapădă de soț și copil. Merita și ea o viață mai bună, că așa îi citise ei în palmă o babă în tinerețe, că va lua bărbat cu carte. Mircea era inginer și mai era și chipes bată-l norocul. Dacă ar fi lăsat-o să ia copilul, Maricica ar fi fost pe deplin mulțumită. Dar chiar și așa,  femeia se gândea numai la binele pe care îl avea în față. Copilul va crește și singur, că nici până acum nu se omorâse ea cu educația lui, mai mult mama ei se interesase ca el să aibă mâncare și hăinuțe, furând bani din buzunarele bărbatului Maricicăi, când acesta se întorcea rupt de beat de la vreo cârciumă nenorocită.

Continue reading Unde nu-i cap, vai de picioare

Să-i spună şi ei cineva…

În weekendul ăsta am fost la ţară la părinţii mei şi acolo duminică dimineaţa toată lumea din sat, dar absolut toata lumea, cu mic cu mare, baştinaş sau musafir se uită la emisiunea “Viaţa satului”. Mărturisesc că am urmarit-o şi eu cu interes, mi-am amintit astfel că există viaţă şi dincolo de porţile oraşelor, şi încă ce viaţă… 

 În timp ce noi urmăream, cum spuneam, cu atenţie emisiunea, Sonia şi Iulia lipeau pe nişte coli de hârtie frunze şi tot felul de crengi. Se pregătesc intens pentru bazar, vă scriu eu zilele viitoare care-i treaba cu el. Între timp se prezenta în emisiune cum într-un sat (îmi scapă numele) o doamnă bibliotecară destupată le-a permis copiilor în bibliotecă accesul la net de pe vreo trei calculatoare, iar ăştia mici erau tare bucuroşi. I-a învăţat ce au voie şi ce nu au voie să facă la calculator dar sigur că, copiii curioşi  mai intrau şi pe unde nu aveau voie, mai ales baieţii. 😀 Când reporterul i-a întrebat ce le face doamna bibliotecară dacă îi prinde că accesează pagini de net care nu-s tocmai educative, copiii au raspuns că vinovaţii sunt pedepsiţi prin interzicerea accesului la net o luna de zile sau, atunci când copilul recunoştea că a greşit şi îi promitea doamnei că nu se va mai întâmpla, pedeapsa i se reducea la o săptămână.  Când a auzit aşa o grozăvie, copilul Sonia şi-a ridicat capul ciufulit dintre hârtii şi frunze şi cu un aer atotştiutor a zis:

– Ce doamnă fraieră! Să-i spună şi ei cineva că există magic desktop. Alege ea din prima site-urile la care copiii au acces şi nu mai stă să-i urmărească. Tu ştii tataie că există un program de calculator pentru copii?…

Continue reading Să-i spună şi ei cineva…

Lasă că mă fac eu mare

În glumă sau în serios fiecare dintre noi am spus, cel puţin o dată în viaţă, replica din titlu:

  • La vremea grădiniţei, dacă Gigel colegul de joacă mănca ciocolată nemţească în timp ce tu sugeai un mentosan, îţi ziceai în gând: “Lasă că mă fac eu mare şi atunci îmi voi  lua, din excursia bianuală pe care o voi face in Germania Democrata, multă, multă ciocolată.
  • La generală când colega ta de bancă îşi lua pe sub sarafan blugi trimişi de unghiul ei din State, în timp ce tu îţi luai pantalonii de trening cu două dungi, îţi spuneai în barbă: “Lasă că mă fac eu mare şi atunci voi avea blugi în toate culorile, inclusiv roz”.
  • În liceu ţi-ai dorit mapă la fel ca a colegei Gina dintr-a doişpea, mapă cu dublă închidere, fermoar şi capsă, într-o culoare de fiţe.  (Nu ştiu exact, dar cred sincer că pe vremea când am făcut eu liceul nu exista cuvantul fiţe în limba română 😀 ) Atunci ţi-ai dorit şi tu, ca şi mine, să ai o mapă din aia şi ţi-ai luat angajamentul: “Când voi fi mare voi avea cu siguranţă o mapă gen.”
  • La facultate deja visam cu toţii la case, maşini şi chiar telefoane mobile. Da, pe vremea aia erau mai multe maşini decât telefoane mobile în România, iar cei mai cool colegi ai noştri aveau pagere. 😀 Ăla a fost momentul când ne-am spus: ” cand vom fi mari vom avea maşină străină, casă cu etaj şi telefon mobil”.
  • La primul loc de muncă am văzut cât câştigă patronul şi ne-am gândit negreşit: ” Uite frate cât câştigă ăsta, lasă că mă fac eu mare, îmi fac firma mea şi mă căpătuiesc, fără să mă stresez prea mult.”
  • Lucrezi de ceva timp pentru tine şi vezi că afacerea creşte dar nu în ritmul în care te aşteptai tu, deşi te stresezi mai mult decat poţi duce. Îţi pui pentru prima dată întrebarea ” Oare o să mă mai fac vreodată mare?”  Şi tot pentru prima dată îţi dai seama că nu-i vorba de vârstă, ci de statutul de om mare.

Ieri m-am întâlnit cu cineva care face parte din ultima categorie descrisă mai sus. La sfârşitul discuţiei mi-a spus: “Dacă nici peste doi ani nu mă fac mare o să plec din ţara asta şi-o s-o iau de la capăt în altă parte.” El e genul optimist. Un pesimist ar spune: ” Lasă că se fac copiii mei mari….”

Continue reading Lasă că mă fac eu mare

Soluţia stă în puterea exemplului

Când eram copil vroiam să fiu ori poliţist, ori preşedinte. Mi se părea că pentru a putea face asta, este nevoie ca în toată viaţa mea să nu fac niciun compromis. Să nu am nimic de ascuns, să nu-mi fie niciodată ruşine de faptele mele, să nu mint, etc. Toate astea pentru a putea la un moment dat să fiu un preşedinte (sau un poliţist) pe care nimeni să nu-l poata şantaja. Cu nimic. Un om căruia nu ai ce-i reproşa, era,  după mintea mea de copil, bun pentru a reprezenta şi conduce un popor sau pentru a apăra de răufăcători acelaşi popor. Deşi am încercat să mă ţin de principiile astea (nu spun că am şi reuşit), nu mi-a fost scris să fiu nici preşedinte, nici poliţist. Nu-mi pare rău.

Mă uit la ce se întâmplă în România. Se ceartă poliţia cu preşedintele. Şi noi suntem spectatori latenţi, pentru că nu-i aşa, nu-i treaba noastră. În ţara noastră, se ceartă preşedintele nostru cu poliţia noastră.  În timp ce  în parlament se fură voturi pentru a trece legi. Legi care ne privesc pe noi.

Înţelepţii ne spun că mai bine ne-am concentra fiecare pe părticica lui şi am fi nişte cetăţeni model. Civilizaţi, corecţi, muncitori. Aşa şi? Dacă deja facem asta de când ne ştim şi totuşi în jurul nostru toate o iau razna? Este ok să ne vedem în continuare de treaba noastră în timp ce politicienii îşi fac numărul, mârlanii aruncă gunoiul la întâmplare, pensionarii rămân fără medicamente şi copiii fără educaţie.

Continue reading Soluţia stă în puterea exemplului

Va fi o săptămână excelentă

Văd zilele astea în jurul meu euforie. Sau încerc să nu văd altceva. 😀

Sâmbătă dimineaţa m-am uitat la ştiri cinci minute şi deja mă încărcasem cu energie negativă cât pentru o lună. Am închis urgent televizorul şi m-am concentrat pe lucruri care-mi fac plăcere. Mi-am revenit mai repede decât mă aşteptam.

Nu ştiu cum vă simţiţi voi, dar eu mă simt minunat. Nu s-a întâmplat nimic deosebit în ultimul timp care să-mi justifice starea asta de bine şi asta mă bucură cu atât mai mult. Trebuie totuşi să existe o explicatie…poate că totul e deosebit.

Mă bucur că a venit toamna, mă bucur ca a început şcoala, mă bucur că suntem sănătoşi (ok, mai scârţâie pe ici pe colo câte ceva, da’ asta “e de le ei”). Mă simt ca unul care a găsit un trifoi cu opt foi. Da, cu 8. 🙂

Continue reading Va fi o săptămână excelentă