Tag: sarbatori
Numai mâine nu-i poimâine
Mai avem fix două zile de lucru. Și ca niciodată nu-s două zile extrem de aglomerate, cel puțin nu pentru mine. Exporturile au plecat, ce noroc pe noi ca sunt greu de găsit transportatorii la sfârșit de an, în felul ăsta ultimul export a fost în 9 decembrie, am avut timp să terminăm cât de cât și comenzile interne, iar în astea două zile lucrăm pentru ianuarie. Minunat! De mult n-a mai fost așa. Dacă și banii ar intra la timp m-aș declara mulțumită. În fine, suficient despre muncă, acum gândul ne pleacă la distracție sau cel puțin la odihnă.
Nu avem nimic planificat pentru sfârșitul de an, urăsc să merg în locuri aglomerate, din cauza asta majoritatea concediilor noastre sunt planificate în extrasezon. Pentru noi de sărbători nicăieri nu-i mai bine ca acasă. Să vină prietenii la noi… da. Asta e altă poveste, asta ne place. Sunt cu toții primiți cu mare bucurie și invitați să se simtă ca acasă. Așa că ne așteaptă niște sărbători liniștite, cu ceva ieșiri la filme și în oraș la plimbare.
Sper să citesc mult, am primit zilele astea niște cărți, o să încep cu ”De ce să fii fericită când poți să fii normală” despre care am auzit numai lucruri bune, și sper ca în zilele astea multe și libere să ne întâlnim des aici pe blog, cu povești de viață și sărbători așa, ca pe vremuri.
Traditia bradului de Decembrie
Noi nu-i putem spune brad de Crăciun pentru că noi îl facem pe 1 Decembrie în fiecare an. Mai puțin anul acesta, când l-am facut pe 5.
Avem, desigur, un întreg ritual în aranjarea lui. Încep eu dis de dimineață cu alegerea locului în care va sta bradul anul acesta. Găsesc singură argumente pro și contra potențialului loc și tot singură decid care va fi pozitia finală. Apoi mă apuc și mut lucruri. Duc o boxă mai în stânga, mut un ghiveci, curăț, aspir, împing canapeaua, apoi iar aspir. După care mă așez epuizată pe un scaun și mă lamentez că eu sunt singura din familie care vrea să facă bradul.
Urmează două ore de pauză, în care fiecare membru al familiei își vede de viața lui. Trece prânzul și undeva în jur de trei după -amiază, complet pe neașteptate intră sorin în casă cu bradul, care-i unul de plastic pe care-l împrospătăm an de an cu o coroniță de brad natural. Anul ăsta încă nu avem coroniță.
Astept sarbatorile ca pe ceva….
E clar, nu avem nicio șansă, ziua începe în atelier și se termină în atelier. Comenzile sunt din ce în ce mai multe și mai mari, iar noi suntem aceiași. E drept cu echipa un pic mărită, dar nu cu o productivitate mult mai mare. Nu mai există profesioniști, sau dacă există sunt bine ancorați undeva și n-ar pleca decât pentru oferte foarte avantajoase pe care noi, deocamdată, nu le putem oferi. Așa că tragem ca nebunii. La sfârșitul lunii ne ia cu plâns, dar asta-i viața, mergem înainte. E cam mult timp de când treburile merg așa, asta-i minunatul mediu de afaceri al firmelor mici de la noi, mai exact al producătorilor mici.
Singura gură de oxigen pe care o așteptăm în următoarele două luni, e perioada sărbătorilor. Știți voi, acele zece zile în care nu lucrăm, ne plimbăm, mâncăm, ne costumăm casa frumos și așteptăm un moș cu barba lungă să ne pună sub brad cadourile cumpărate de noi. Pentru noi. Copiilor nu știu cine le aduce cadourile, acelea s-ar putea să fie chiar din partea moșului. 😀
Știu că abia a trecut octombrie și țara așteaptă un nou președinte (ca și cum asta ar schimba oamenii și i-ar face mai cinstiți, mai conștiincioși, mai conștienți că de la ei pornește totul), dar magazinele s-au umplut de decorațiuni de Crăciun și eu vreau să vină sărbătorile.
E nebunie pana pe 20
Gata. A început perioada aglomerata, perioada în care toată lumea vrea câte ceva, dacă se poate repede, dacă se poate perfect, dacă se poate gratis. Și nu mă refer la cadouri pentru copii, ci la nebunia care n-are nicio legătură cu sărbătorile de iarnă.
De câte ori nu ați ajuns pe ultima sută de metri la vânătore de cadouri sau la cumpărături, pentru că aveați altceva de făcut, de cele mai multe ori la serviciu ? Mie mi s-a întâmplat de 14 ori în ultimii 15 ani. Ok, nu-s eu cel mai organizat om, n-am buget de cadori și cumpăr fix când apuc, dar problema e mai gravă de atât. Nu știu să spun nu. Nu știu și gata.
Pe vremuri, dacă era nevoie ca cineva să rămână la serviciu până târziu eu mă trezeam că ridic mâna ca la școală. Deh, dacă mi-a plăcut școala!
În loc de urări de Paște
Nu sunt cel mai credincios om din lume. Ba, dacă mă gândesc bine, sunt o necredincioasă, asta pentru că nu-s de acord cu multe dintre docmele ortodoxiei, ca să nu spun ale creștinătății și dacă m-aș vedea vreodată fată în față cu Dumnezeu, aș avea eu să-i pun multe întrebări, la care probabil că ar avea răspunsuri, dar deocamdată eu singură nu le-am găsit. Cu toate astea îmi place să cred că Dumnezeu există, că nu l-am înțeles eu suficient de bine, că poate uneori când lasă copii să ardă de vii e atent în altă parte unde ceva mult mai grav se poate întâmpla.
Nu înțeleg de ce nu bem lapte în post, de ce nu poate mașina spăla rufe în zilele de sărbătoare, de ce femeile trebuie să-și acopere capul în biserică și de ce lumânările nu sunt bune decât cumpărate de la respectivul lăcaș de cult.
Bun, acum că am lămurit-o pe asta cu docmele, vă mai spun și că am câțiva popi pe care-i urăsc de-a dreptul. Nu mi s-a întâmplas asta cu restul oamenilor, dar pe preoții care țipă, pe preoții care ceartă morții (da, exact, o matușă de-a lui Sorin era moartă pe masă în coșciug și popa ce venise să-i facă slujba de înmormântare o certa pe moartă că n-a fost la biserică mai des), preoții care îți cer 800 lei pentru a-ți putea băga mortul în locul de veci cumpărat de tine cu mult timp înainte, preoții care…. hai să nu fac mai multe păcate decât cele legate de scrierea acestui post în Vinerea Mare, se știu ei probabil, pe ăștia spuneam, nu-i suport. Dar am și câțiva oameni, duhovnici adevărați, care fără să-ți spună nimic uneori, reușesc să-ți aline suferința cu o privire, cu un gest. Iar dacă mai și vorbesc, ei bine, atunci eu i-aș asculta zile întregi. Dar din păcate oameni ca ei sunt rari sau poate că n-am avut eu norocul să întâlnesc mai mulți.
Au venit sarbatorile!
Aproape că nu mai știu cum se scriu posturile. Nu cred că mi s-a mai întâmplat vreodată să nu scriu sau, și mai grav, să nu deschid laptopul câteva zile la rând. Noroc cu telefonul și internetul de acolo.
Am pronosticat că vom termina lucrul până pe 21, nu s-a întâmplat așa, dar nici nu mai vreau să mai vorbesc despre asta acum. Zilele ce-au trecut, deși au fost extrem de grele, au fost și foarte frumoase, mai ales că zilnic curierul a oprit la poarta mea și mi-a lăsat câte un cadou de la cei cu care am colaborat anul acesta prin intermediul blogului, fie că se cheamă ei Danone, Fares, Disney Channel sau Standout. Le mulțumesc din suflet tuturor!
Cea mai frumoasă zi a fost însă marți când poștașul mi-a adus un plic. Un plic timbrat, cu o adresa scrisa de mână. Un plic care venea de departe, tocmai din Suedia, și conținea cea mai frumoasă urare pe care cineva și-ar dori s-o primească. Îți mulțumesc din suflet, Lia și sper că și la tine în casă e o admosferă de sărbătoare, exact cum e acum la noi. Să fii fericită fată dragă!
Astept sarbatorile sa ma salveze
Am muncit anul acesta mai mult decât orice om normal la cap, care mai vrea să și trăiască, nu numai să se spetească. Practic, în afară de cele trei săptămâni de vacanță din vară, în fiecare zi lucrătoare (la noi si sâmbeletele se cheamă că-s lucrătoare) a acestui an am muncit minim 10 ore. Maxim ar fi 24 ore, dar astea n-au fost decât vreo 10 zile, așa că nu se pun. Dacă mai adaug la socoteală și că nu-s fumătoare și nici măcar de pauzele de țigară nu m-am bucurat, mă ia durerea de cap.
Abia aștept vacanța de iarnă! Sper doar să avem una! Deocamdată am în plan să închid ușa atelierului în 21 decembrie și s-o mai deschid în 7 ianuarie. Este, desigur, un vis frumos, dar sper din tot sufletul să fie și realizabil. Mai sunt până atunci 19 zile, dintre care 2 libere. Hai că mult a fost, puțin a rămas.
În timpul ăsta vreau ca în fiecare seară să văd filme despre sărbători. Să intru într-un fel în atmosferă.
Au trecut repede
Gata cu sărbătorile, a fost scurt, a fost frumos și dacă nu luăm în calcul faptul că sâmbătă seara a bușit o priză de-a căzut lumina în toată casa, au fost chiar niște sărbători frumoase, petrecute cu familia, cu prietenii, cu plimbări și cu ploaie.
Am fost la înviere, ne-am udat până la piele, dar am venit acasă cu lumină. Duminică am vizitat niște prieteni care și-au făcut o casă foarte faină pe lângă Popești Leordeni, și chiar dacă afară ploua, noi am stat în curte, în pridvor cumva, exact așa cum de mult mi-aș fi dorit, să aud și să văd ploaia fără ca un geam sau o umbrelă să fie între noi și eu totuși să fiu bine. Îmi dă asta un sentiment de eu sunt bine orice s-ar întâmpla.
Ieri, pentru că soarele a fost mărinimos și s-a arătat mai mult, am făcut o plimbare cu bicicletele până în parc, am citit și-am jucat rummy. Bine, n-am câștigat eu, dar nu asta-i important. Important e că au fost niște sărbători frumoase, dar care acum au trecut. Amintirile însă sunt acolo și le vom purta cu noi peste ani.
La mulți ani, florilor!
Se știe că azi sunt Floriile, așa că și noi le serbăm pe ale noastre cum se cuvine, și mama soacră și tata socru poartă nume de floare așa că an de an cu o săptămână înainte de Paște noi avem doi sărbătoriți în familie.
Cu toate că timpul e hain și nu ne dă prea mult loc de întors zilele astea, am avut totuși aseară puterea de a le face părinților un tort din care ne vom înfrupta cu toții azi. Da, chiar și eu, ce dacă sunt la dietă. Vorba vine, dietă.
Sper să nu plouă prea tare ca să putem inaugura grătarul pe anul ăsta și să frigem peștele pentru prânz. Distracție plăcută și vouă și la mulți ani sărbătoriților de astăzi!