Cișmigiu & Comp

Am început să recitesc cartea după parcurgera listei cu cărțile copilăriei noastre publicată de bookblog. M-a cuprins așa o nostalgie legată de vremea adolescenței mele, încât mi-au trecut  pe dinaintea ochilor pe parcursul celor 398 de pagini ale cărții (da, cu tot cu Bună dimineața, băieți), pe lângă întâmplările descrise cu atâta pasiune de Grig, și multe evenimente și peripeții din viața mea de liceu. Începând cu după-amiaza în care am aflat că am intrat a șaptea la Liceul Economic din Târgoviște, iar apoi, de bucurie, în drum spre casă, nu m-am mai uitat pe unde merg și am călcat într-o baltă mare plină cu noroi, de mi-am stricat sandalele noi, albe, din piele (ce credeți, m-au certat atunci ai mei sau mi-au luat altele?), până la  ziua aia frumoasă când după examenul de Bacalaureat am ieșit în curtea liceului și-am făcut poze mai întâi cuminți cu profesorii noștri, mai apoi cățărați în copaci și atârnați de coșurile de baschet, după ce dascălii plecaseră. Bineînțeles că la sfârșit un coleg a scos din greșeală filmul din aparat, acesta s-a voalat și pozele s-au pierdut, astfel doar amintirile noastre mai păstrează momentul.

Ce mi-a plăcut și în copilarie, dar și acum la carte este modul în care Grigore Băjenaru povestește la persoana întâi toate boroboațele pe care le făceau, cum copiau, cum se salvau unul pe altul până data viitoare, cum chiuleau atunci când Cișmigiul îi chema, adică a redat întocmai admosfera reală din liceu, unde fiecare profesor avea poreclă, dar  majoritatea erau dascăli renumiți. Mi s-a făcut pielea de găina când am citit că la un moment-dat  i-a fost profesor Camil Petrescu sau când a povestit cum a avut șansa de a vorbi acasă la maestru cu Iacob Negruzzi.

Dar ceea ce mi-a placut cel mai mult este felul în care a înțeles el meseria de dascăl și cum îi făcea pe copii să țină minte niște lucruri despre scriitori sau diverse alte personalități povestindu-le despre fiecare câte ceva ce nu putea fi găsit pe vremea aia în nici-o carte. De exemplu:

Întâmplarea pe care v-o povestesc acum s-a petrecutîn iarna anului 1859, deci în cel dintâi an de domnie a lui Cuza-Vodă.

Participau la un  bal select: civili din înalta societate, ofițeri distinși, doamne și domnișoare de o rară eleganță și aleasă frumusețe.

Dar atenția tuturor tinerilor era îndreptată către una dintre cele mai frumoase fete ale timpului, Ana Racoviță Golescu, care era asediată îndeosebi de câțiva îndrăgostiți, cum pretindeau ei, serioși. Mulți dintre aceștia îi ceruseră mâna de câteva ori chiar, cu insistență, fără să fi primit, din partea fetei, niciun răspuns. Ca o domnișoară bine-crescută, se purta amabil cu fiecare, dar nu încuraja pe nimeni mai mult decât s-ar fi cuvenit.

Printre tinerii îndrăgostiți de Ana, era și căpitanul doctor Carol Davila (n.m.-devenit mai târziu tatăl lui Alexandru Davila) bărbat cam la 30 de ani, care, deși se găsea în cercul ei de admiratori, ședea sfios deoparte. Timiditatea îi era sporită și de faptul că avea un defect la mâna stângă, din care pricină și-o ținea ascunsă la spate, ca să evite, pe cât posibil, să-i fie văzută.

Ana își dădea seama de afecțiunea puternică a doctorului pentru ea, dar îi acorda aceeași minimă și politicoasă atenție de care se bucurau și ceilalți.

În seara aceea, frumoasa fată venise îmbrăcată într-o rochie violetă, de dantelă, care o prindea de minune.

Începuse tocmai o discuție despre toaleta Anei. Doctorul Davila trecu mai aproape, ca să audă mai bine ce se vorbea.

Discuția o provocase unul dintre tineri, făcând aprecieri măgulitoare și…. lingușitoare cu privire la frumusețea și culoarea rochiei. Toți curtezanii se-ntreceau acum în laude care de care mai iscusite, căutând să fie cât mai originali și convingători.

Numai doctorul Davila nu scotea o vorbă. Privea emoționat și admira în tăcere.

În cele din urmă, unul dintre adulatorii fetei spuse cu îndrăzneală, privind buchetul de violete artificiale prins cu o agrafă de aur și topaze la corsajul rochiei:

– Păcat că violetele acelea nu sunt naturale! Efectul ar fi fost grozav!

Fata surâse îngăduitor și răspunse promt:

-Desigur că efectul ar fi fost altul și rochia mea ar fi avut de câștigat, fiind împodobită cu violete naturale! Apoi adăugă oftând discret: sunt florile mele favorite… Am căutat în tot orașul, dar n-am găsit la nicio florărie. A trebuit să renunț cu multă părere de rău. Am auzit că s-ar găsi violete de Parma la o seră de la marginea Bucureștiului, dar cine să se aventureze până acolo pe vifornița asta îngrozitoare?

Într-adevăr, era o iarnă nemaipomenit de geroasă și viscolea cum de mult nu pomeniseră bătrânii!

Tinerii curtezani zâmbiră grațios și se grăbiră s-o aprobe:

-Da, adevărat, e o vreme păcătoasă! Să nu dai un câine afară din casă!

Totul s-a terminat aici pentru toată lumea, dar nu și pentru doctorul Davila, care a părăsit imediat balul.

Și-a îmbrăcat mantaua, și-a apăsat chipiul pe frunte, a încălecat în grabă și a pornit către marginea Bucureștilor, la vestitele sere unde știa el că se găsesc tot soiul de flori naturale în toiul iernii. A călărit aproape sufocat de vifornița aceea cumplită care se-ntețea din ce în ce, și nu s-a lăsat până n-a găsit violetele multdorite. A trezit grădinarii din somn, a plătit cât l-ar fi costat o florărie întreagă, a făcut un buchet enorm pe care l-a acoperit cu grijă și a pornit înapoi, într-adevăr dus de vânt.

De-abia a mai avut răbdare să-și scoată mantaua. A  intrat în sala balului, roșu la față ca un bujor de gerul năpraznic și de puternica emoție ce-l stăpânea în acele clipe….și a căutat cu ochii  înfrigurați pe fata iubită. Întâmplarea, binevoitoare demulte ori cu cei îndrăgostiți, a făcut să fie o pauză de dans și fata să se găsească în același cerc de admiratori și pretendenți.

Doctorul Davila a înaintat, adânc tulburat, s-a oprit în fața ei, înclinându-se ceremonios și, oferindu-i florile cu dreapta, i-a spus cu glas limpede și pătrunzător:

– Domnișoară Ana, dați-mi voie vă rog, să vă ofer eu…cu o singură mână…

Dar adânca emoție, ce pusese cu totul stăpânire pe el, l-a împiedicat să continue. Se  făcuse o liniște desăvârșită. Nu se auzea decât respirația agitată a celor de față .

Fata a rămas o clipă înfiorată, căci și-a dat seama ce om are în fața ei, după acest gest care spunea mai mult decât o mie de cuvinte de dragoste la un loc!

Cu ochii în lacrimi, a luat buchetul de violete naturale, l-a prins la corsaj în locul celuilalt și, strângându-i cu căldură mâna udă de zăpadă acestui adevărat cavaler, i-a răspuns inspirată:

Iar mie, domnule Davila, dă-mi voie, te rog, să-ți ofer mâna mea!

Evident că Ana Racoviță Godescu a fost mama lui Alexandru Davila.

Câți dintre voi știați povestea asta de la școală?

Nu numai că-i îndemn pe cei care n-au citit cartea s-o facă, dar mi-aș dori foarte mult ca ea să faca parte din biblioteca oricărei case. Cineva spunea că a citit-o atunci când a fost internat în spital cu piciorul rupt, adolescent fiind. Cartea era cumva a salonului în care a stat și era foarte jerpelită de la atâtea și atâtea răsfoiri. Poate asta-i o idee buna de a-i face pe oameni să citească. În fiecare salon de spital sa fie o mică bibliotecă. Nu cred că-i greu de făcut, trebuie numai voință.

(Visited 148 times, 1 visits today)
Alle

Am citit-o asta vara. Mi-a placut, dar comparand cu adolescentii din generatia mea si cei de atunci… comparand boacanele… intamplarile… mi s-a parut asa naiva si ingenua cartea!
Imi pare rau ca nu m-am concentrat pe personalitatile mentionate acolo. Daca o recitesc, cu siguranta o sa o fac.

nina

@Alle- ai si tu dreptate. daca ne gandim la generatiile de azi, boroboaele copiilor de alta data par destul de rasuflate, dar am gasit cateva paragrafe la care am ras cu pofta. 🙂

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.