Dimineaţă pe strada noastră lumea ieşise să dea zăpada. Nici mai mult nici mai puţin de 5 femei, nu tocmai dintre cele mai tinerele, ieşiseră înarmate cu lopeţi şi se luptau cu nămeţii mai ceva ca bărbaţii.
Indiferent dacă au ieşit pentru că nu au barbaţi în familie sau pentru că aceştia erau deja la muncă, eu nu vreau decât să le felicit.
A, mai există şi cazuri în care bărbaţii familiei dorm şi femeile dau zăpada, dar cred că astea le poţi număra pe degete. 😀
… sau in adidasi. Acestia din urama sunt la putere, mai ales cei cu talpa subtire.
Eu cred ca traiesc in alta lume. In lumea mea, iarna, mai ales pe zapada, se poartă cizme sau ghete, daca se poate imblănite.
De doua zile, de cand vin cu tramvaiul, vad adolescenti, pe care recunosc ca-mi place sa-i privesc. Sunt tineri, frumosi si la ce-ati vrea sa ma uit, la mosi si babe? No… Ma uit la fete si baieti de liceu. Cum se poarta (asta-i alta discutie), cum arata si ce poarta.
Căciula îi acoperea fruntea aproape în întregime. Ochii pe jumătate deschişi pe jumătate fardaţi încercau să găsească poteca, o misiune oarecum dificilă pentru că poteca nu exista, dar se putea face uşor. Pui pas dupa pas prin zăpada pufoasă şi-i gata poteca.
În spatele ei, două mogâldeţe cu cizmuliţe până la genunchi şi fularele trase sub ochi, călcau pe urmele mari, lăsate de bocancii mamei. Încă nu se luminase complet.
……………………………………………………………………………………………………………
Adevarul este realitatea, trecuta prin putul gandirii fiecaruia dintre noi. Deci adevarul nu este nicidecum doar unul. E, asa cum spune oricine nu are idee despre ce e vorba, “undeva la mijloc”.
Nu stiu de ce am scris textul de mai sus. 😀
Nu-mi amintesc sa fi avut de facut vreun proiect impreuna cu colegii mei in clasele I-IV. Dar asta era pe vremuri, cand am facut eu scoala. Acum e altceva, pe astia mici ii vrea tara destepti si ii antreneaza inca de pe acum.
Au avut fetele de facut in weekend un proiect la religie. 😀 O lucrare la care trebuiau sa participe 4 copii. Unul a racit, deci s-au strans restul de trei sambata si au lucrat cateva ore (Carton, de unde luam carton? A adus cineva lipici? Decupeaza tu Iulia! Sa scrie cineva crucea! Hai ca ti-a iesit bine! Unde sunt pozele cu Maica Domnului? Pe care o lipim sus? etc.) Lucrau cu mare entuziasm si imi era mai mare dragul sa-i ascult.
Dupa ceva timp au iesit din camera cu mandrete de proiect pe care mi l-au adus sa-l vad si sa-mi dau cu parerea. Era o cruce mare de carton. Muncita. Muncita bine. Avea poze cu icoane lipaita pe ea si in mijloc avea o alta cruce mica, desenata de ei si lipita pe carton cu fundul in sus. Le-am zis ca-mi place lucrarea dar ca trebuie sa rasuceasca crucea mica pentru ca n-au lipit-o corect. N-au vrut. Au zic ca o lasa asa ca din greseli se invata.
In urmatoarele zece minute părăsesc casa cu destinaţia zăpada. Curtea e plina de nea, la fel si drumul care ne scoate la sosea. Nu, nu locuim într-un depărtat sat de munte ci in Bucuresti. Ok, mai la margine de capitala dar totusi in oras.
Ce pretentii sa mai aibă mama si tata, care stau la 30 Km de Braila si in sat la ei n-a mai ajuns nici masina de paine de marti de dimineată? Niciuna, stiu!
Intr-un fel imi pare foarte bine ca la noi e inca zapada pe strada, mie imi place tare mult sa fac partie. Am plecat.
Adi e mai frumos in realitate decat in poze sau la televizor. Zice Sorin: “Hm, bucatar care arata bine, mai rar.” El stie ca le face haine. 😀Mama ne luase la fiecare câte o pereche de izmenuţe şi câte-o bluză de piele călduroasa. Ne îmbrăcasem cu ele şi stăteam în căldura artificială a bucătăriei de bloc, privind lung pe fereastră. Ningea. Ningea cum nu mai văzusem niciodată până atunci. Ne ţineam nasurile lipite de geamul aburit şi priveam afară la natura dezlănţuită. Şi-am fi rămas în poziţia aia mult timp, daca n-ar fi apărut din albul zăpezii, căciula roşie. Era jos, în faţa noastră. Acoperea un cap cu păr negru, drept si venea în completarea unui paltonaş gri. Apreschiurile albe şi blugii aduşi din Germania completau ţinuta. Nu mi-a fost greu s-o recunosc, era prietena mea, Corina. Era oarecum straniu pentru mine, ce căuta acolo?
Ea nu a stat ca noi la fereastra să priveasca ninsoarea, ea a ieşit afară să dea piept cu ea. Avea în mână un bulgăre cu care ne făcea semn să coborâm şi noi. “Haideţi afară! Se vede totul mai frumos de aici. Veniţi să ne jucăm cu zăpadă!” Ne-am întors feţele către mama, care trebăluia prin bucătărie şi i-am cerut voie să ieşim la joacă. A încercat să ne oprească, ne-a spus că-i vreme rea, că e mai bine în casă, însă n-a fost chip. S-a înduplecat mai ales când a văzut fesul roşu. Ne-a îmbrăcat bine şi ne-a spus să fim cuminţi. “Când veţi simţi că vă e frig să veniţi în casă.” a mai apucat să strige în urma noastră. Nu, nu era la modă ca parinţii să iasă cu copiii afara la joacă. 😀
Odată ajunşi în stradă, am realizat că zăpada e mult mai reală de cealaltă parte a geamului. Ne-am jucat până s-a înserat, fără să simţim o clipă frigul. Am făcut oameni de zăpadă, canapele din zăpadă, derdeluşuri şi gheţuşuri, bătăi cu bulgări şi în tot timpul ăsta, a continuat să ningă. Aveam 9 ani. A fost cea mai frumoasă zi petrecută în zăpadă, pe care mi-o amintesc. O urmează la mică distanţă, ziua în care am învăţat să schiez, dar asta e altă poveste. 😀
Am facut fix doua ore de la Aeroportul Baneasa pana la Brasov.
La aeroport l-am dus pe varul meu Georgian care pleca la sora lui Cristina, in Belgia. Initial am crezut ca vede el la Bruxelles inainte sa ajungem noi in Predeal. Din fericire drumul a fost mai mult decat liber si am ajuns fara se ne grabim deloc, in doua ore. Evident ca in lipsa cozilor infernale de la intrarea in Predeal, am ratat intrarea spre Clabucet si ne-am continuat drumul pana la Brasov. Era pacat sa venim la munte si sa nu vedem Brasovul. 🙂
Pana la urma dupa o ora petrecuta in orasul de sub Tampa ne-am intors si ne-am cazat. Undeva in dreapta se vad de pe terasa camerei crestele inzapezite. In mai putin de o luna va fi si plin de schiori drumul din fata complexului Le Chalet. Acum partia e verde. 🙁
As vrea sa mai scriu cate ceva, dar am s-o fac mai tarziu, poate va arat si ceva poze, sa gasesc intai aparatul. Acum ma asteapata lumea la piscina. Deh, daca nu-i zapada, suferim ce sa facem. 😀
Daca ati sti cat am asteptat ninsoarea asta…. Prima data am sperat sa vina pe la sfarsitul lui noiembrie, apoi pana de sarbatori, m-am uitat pe geam in fiecare dimineata ( stiu, puteam sa ascult prognoza meteo, dar eu n-am incredere in vorbe 😀 ). Cand am vazut ca a nins in toata tara si la noi nu, mi-am luat gandul si n-am mai asteptat nici o zapada. Dar acum ninge. Si si-a ales un moment asa de bun ( din punctul meu de vedere). A inceput exact dimineata, cand scoteam masina din garaj si am vazut cum ninge, de la volan, cca 40 de minute. Stiu ca o sa se opreasca curand ( n-am eu noroc de troiene). La radio zicea, ca cea mai stresanta perioada din an este asta ( cea de dupa sarbatori). Insa eu ma simt minunat! Afara ninge! 🙂
Edit later:
Orice minune tine trei zile, ninsoarea a tinut o ora si jumatate 😀