Vacanțele la țară

Cea mai mare parte din vacanțele de vară ni le petreceam la bunici, într-un sat de pe malul Buzăului, unde autobuzul din oraș ajungea odată pe zi.  Bunica era o femeie strașnică, care deși avea pe vremea aia aproape 60 de ani și crescuse deja 8 copii și-o droaie de nepoți, avea încă răbdarea unei tinere mamici și ne făcea cam toate poftele.

Stați, copiii de pe vremea aia nu aveau poftele celor de azi, când spun toate poftele, trebuie înțeles că ne gătea exact ce-i spuneam noi. Voiam colarezi, ea ne făcea colarezi, voiam checuri, ne facea checuri, voiam ardei umpluți sau chifteluțe, tăia bunica o găina și-o gătea pentru nepoții ei dragi (eram vreo patru-cinci care stăteam peste vară la ea).

Pe vremea aia noi credeam că suntem niște copiii tare ascultatori, măturam curtea dimineața, adunam vișine pentru compot sau dulceață, alergam dupa fluturi, mergeam la pescuit și la scăldat, ce mai, cuminți nevoie mare. Numai că, acum când mă gândesc văd lucrurile cam așa: măturam curtea fără s-o stropim și dis-de-dimineță ridicam tot colbul în văzduh, de rămănea în urma noastră, când noi înaintam voioși curățând curtea, un praf de să-l tai cu cuțitul. Venea bunica de la apă (pe care o căra  cu cobilița de la o cișmea de pe uliță) și găsea cei mai harnici nepoți din lume învăluiți într-un praf de nedescris. Nu ne certa, dar ne învăța în fiecare zi să stropim curtea înainte de a mătura, să nu se mai ridice praful. A doua zi poate udam, dar a treia sigur uitam.

Continue reading Vacanțele la țară

Familia ta îți citește blogul?

Ai mei nu, frate. Nici să-i pici cu ceară.

Pesemne că știu ei cum că eu scriu aici lucruri deja întâmplate majoritatea cu ei de față. Dar să zicem că eu îs excepția și voi scrieți bine și interesant, vouă vă citește familia blogul? Și dacă da, ce zice? Le place, nu? Că ăsta dor îl am și eu, să-mi spună ai mei că le-a plăcut. Sau nu, dar numai să spună ceva. Să mă certe că am scris ceva de bine despre un vecin, să mă prindă cu ocaua mică când vă povestesc că eu am făcut nu știu ce prăjitură și ea e de fapt făcută de mama soacra, să zică ceva.

Mai rău e că nici vecinii nu citesc. De unde să știe ei săracii că eu debitez aici prostii la adresa lor. Sinceră să fiu vecinul din stânga nici nu-mi doresc să citească vreodată ceva scris aici. El îmi va cere să pun parolă blogului. Nu, n-am scris nimic de rău despre el, dar chiar de bine de-ar fi fost, tot nu i-ar fi convenit. Pentru că e contros. Cuvantul ăsta nu-l căutați, nu cred că există.

Continue reading Familia ta îți citește blogul?

Un weekend în imagini

 Ca să înțelegeți de ce sunt ruptă de oboseală și nu-mi simt degetele că aș scrie ceva, vă arăt ce-am făcut eu cu soțul în weekendul care tocmai s-a încheiat. Logic, mai mult el, dar știți ce obositor e să stai și să privești când cineva muncește? În plus, totul s-a petrecut doar sâmbătă, pentru duminică am avut alt program, am petrecut  la ziua Andreei, prietena Soniei și a Iuliei, dar asta a fost cireașa de pe tort.

Fetele au fost mai mult decât încântate de cum le-a ieșit camera. Acum eu sper doar să mențină curațenia. 🙂

Pentru că putem și-a venit vremea

Trec zilele astea prin incredibilele emoții, ca să nu le zic griji, legate de plecarea copiilor de acasă.  Căci da, au plecat. Singure.

N-a spus nimeni că-i uşor să fii părinte, dar nici să ne martirizăm nu avem dreptul. Că vrei să-ţi protejezi copilul cât mai mult, să-i oferi tot ce-i mai bun,  să-l fereşti pe cât posibil de greutăţi, e în firea nostră de părinţi să ne dorim asta, dar trebuie să ştim că nu întotdeauna îi ajutăm pe cei mici purtându-ne prea protector.

Soluţia nu-i să interzicem ci să oferim libertate. Nu toată odată, căci va fi în exces, şi excesele nu-s indicate nici de medici.  Ah, dacă ar exista măsura asta care să se aplice tuturor copiilor… 

Continue reading Pentru că putem și-a venit vremea

Hai că n-a fost așa greu

Cum excursia asta cu trenul se întâmplă la noi odată la 5 ani, am zis că merită să notez acum câteva impresii:

  • Călătoria cu acceleratul nu-i chiar așa de rea dacă nu ai bagaje voluminoase.  Adică, nu-i loc de genți în tren. Am descoperit până la urmă că-ți poți băga geamantanul sub scaune, dar i-ai luat astfel locul pentru bagaj al celui de lângă tine. La noi, la dus a fost cum a mai fost, dar când ne-am întors și am avut în plus clasica geantă cu patru curcani și două găini, nimic n-a mai fost simplu. Nu-mi amintiți de ouă, nu s-au spart decât două, pentru că au avut un loc special. 😀
  • În accelerat nu e apă. Curge așa un firicel când apeși butonul de tras apa, dar nu te poți spăla pe mâini acolo. Totuși, deși la plecarea trenului din gară toaleta era cât se putea de curată (mi s-a părut amuzant faptul că la chiuveta era și-un săpunel, dar nici picatură de apă), era și hârtie igenică, ceea ce pe mine m-a uimit (iertați-mi ignoranța, dar pe vremea când mergeam eu cu trenul nu era la toaletă nici coș de gunoi, apăi hârtie), la nici jumătatea drumului, aceeași toaletă puțea de-ți muta nasul, era plină de pișălău pe jos, așadar nefuncționlală. Deh, n-ai cu cine, dom’le.
  • Gările din orașele de provincie arată jalnic. Îmi pare rău că nu vă pot arăta decât o poză neclară făcută printr-un geam nu tocmai curat, cu telefonul, dar văzute pe viu,  locurile astea înseamnă întoarcere în timp la propriu. Gara din Ploiești, de exemplu, în care altă dată era forfotă de călători, acum nu numai că-i pustie, dar se poate filma în ea fără probleme un film cu scene din timpul războiului. 
  • Timpul petrecut în tren nu trebuie pierdut sub nicio formă. Fie că citești, înveți, scrii, vorbești la telefon, te uiți la un film sau privești pe fereastră punându-ți gîndurile în ordine, important e să nu-i pierzi timpul. Eu am citit Întoarcerea din rai a lui Eliade și nici n-am simțit cum a trecut timpul.

Continue reading Hai că n-a fost așa greu

Tati, tati, uite săniuţa

Deşi săptămâna trecută mă plângeam că-i o corvoadă să merg la cumpărături, vineri, aproape de ora închiderii, eram la supermarket. Am ales ora aia pentru că mă gândeam că-i mai liber, şi am avut dreptate, când am ieşit din magazin mai erau în parcare doar maşina noastră şi încă doua-trei maşini care presupun că erau ale angajaţilor.

În periplul nostru târziu am zăbovit câteva minute bune la raionul jucării, în încercarea de a găsi ceva cadouri drăguţe pentru doi copii frumoşi, dragi, cuminţi şi deştepţi. Nu ai noştri. 😀

La raftul cu jucării pentru băieţi era gălăgie mare.  O familie numeroasă, adică mama , tata, un unchi, bunica şi bunicul plus prichindelul care era şi subiectul dezbaterii:

Continue reading Tati, tati, uite săniuţa

Moş Crăciun suntem noi

Încă de anul trecut le-am zis fetelor cum stă treaba cu Moş Nicolae şi cu Moş Crăciun. Că-i totul o legendă şi că de fapt cadourile sunt cumpărate de mama şi de tata, ambalate frumos şi puse lângă cizmuliţe sau sub brad, pentru ca cei mici să se bucure.

Bineînţeles că nu m-au crezut. Era şi greu să mă creadă pe mine când peste tot e plin de Moşi Crăciuni. Dar un sâmbure de îndoială tot am reuşit să le strecor. 😀 Veţi spune că-s o mama rea. Poate. Însă copilele au 11 ani şi după ce toată copilăria (până la punctul ăsta) au crezut, ba chiar l-au întâlnit de câteva ori pe Mos, am considerat eu că-i corect ca acum să afle adevărul. Odată şi odată tot l-ar fi aflat. Plus că,  mi-ar plăcea mult să merg cu ele la cumpărat cadouri. Adică să ne împărţim cumva, eu cu una, Sorin cu una, şi sa ne cumpărăm unii altora cadouri. S-ar păstra surpriza dar n-ar mai fi vorba de minciuni.

Aseara a fost sper ultima dată când am cumpărat cadourile de Moş Nicolae doar eu cu tati. Sper ca pentru Crăciun sa facem perechi şi să iasă frumos.

Continue reading Moş Crăciun suntem noi

Leapşă pentru părinţi -Cum i-ai făcut cititori?

Ne dă chinezu temă: Tu cum îţi motivezi copilul să citească?

Majoritatea părinţilor ar spune una din variantele următoare:

  • i-am citit încă de când era în burta mamei, astfel copilul s-a născut cu o sete de cunoaştere extraordinară, ştiind deja să scrie A, B şi C. 😀
  • de mic a fost obişnuit să adoarmă doar când unul din parinţi/bunici îi citeşte o poveste.  Asta s-ar putea  să-i dezvolte copilului o dependenţă de lectura înaintea somnului, ceea ce nu-i neapărat rau, dar s-ar putea să-l facă şi să nu poată citi mai mult de câteva pagini, după care invariabil îl va lua somnul. 😀
  • în casă la noi se citeşte mult. Văzându-i pe cei mari citind, aţi zice că, copilul e tentat să-i imite şi va lua şi el o carte în mână, pe care la început plictisit, apoi din ce în ce mai interesat o va răsfoi, citi, îndragi, etc..  Ok, asta a funcţionat pe vremea noastră, şi îi prinde din ce în ce mai rar pe copiii de azi. Dacă citeşti prea mult în preajma celui mic, rişti să-ţi strige, prea nervos pentru vârsta lui: “Cărţi, cărţi şi iar cărţi, toată ziua citeşti şi cu mine nu te joci deloc. Nu cred că eşti bun de părinte.”  E, să sperăm că sunt rare cazurile astea.

Continue reading Leapşă pentru părinţi -Cum i-ai făcut cititori?

Aşa a început

Într-o zi de mijloc de toamnă, în anul 1972, veneam pe lume la dispensarul din comuna Scorţaru Nou din judeţul Brăila şi aveam să fiu prima şi ultima fată a soţilor Nedelcu. La mai puţin de doi ani de la acest eveniment, a intrat în familia noastra Laurenţiu, fratele meu, de naşterea  căruia se leaga primele mele amintiri.

Revăd parcă şi azi ghemul acoperit cu pled subţire (frate’miu s-a născut vara) pe care mama l-a aşezat cu grijă în patul mare din camera de zi, în care până atunci eu fusesem stăpână. Veneau vecinii şi rudele la noi, treceau toţi prin dreptul puiului de om, se mirau, zâmbeau şi îi băgau copilului, dupa cum era obiceiul, câţiva bănuţi în pliul scutecului. Nu, nu eram un geniu, am aflat mult mai târziu că ăia erau bani. 😀

Din celălalt capat al patului, de unde urmăream scenele astea, m-am mişcat încet-încet, până am ajuns să ating  cu picioarele copilul şi-am început să-l împing uşor către marginea patului. Un pic, încă un pic, până m-a văzut mama şi cu un glas dojenitor mi-a spus: “Nina, ce faci puiul mamei? Nu-l mai împinge că-l dai jos, e mic şi el şi-i frăţiorul tău.” Aveam de pe atunci răspunsuri pentru toate şi i-am spus mamei foarte revoltată: ” Tu nu vezi că n-am loc? N-am loc de el. Ia-l de aici!” Mama a zâmbit şi l-a luat.

Continue reading Aşa a început