Avem de vreo 5 ani pe terasa un foișor pătrat, cu schelet din fier. Când l-am cumpărat avea acoperiș și pereți din prelată crem. Era minunat! Ținea umbra, arăta bine, umplea terasa. Asta până-ntr-o zi în care o rafală de vânt l-a umflat și l-a luat pe sus. A zburat cu totul de pe terasă și a aterizat înfigându-și acoperișul în roșiile vecinei din stânga. Imaginați-vă o o chestie mare cât o cameră, luată de vânt, întoarsă cu cracii în sus și înfiptă-n grădina de zarzavat a femeii. Nu râdeți că am rămas cu toții șocați de ce se putea întâmpla dacă coana Lenuța plivea roșiile în timpul ăla. Între timp ea saraca s-a curățat din alte motive, Dumnezu s-o odihnească, dar foișorul nostru de fier a rămas. La noi pe terasă, nu la ea în curte că l-am luat de acolo repede după incident, neștiind dacă să râdem sau să plângem. Să vă spun drept, am râs. Mult. De câte ori le-am povestit pățania prietenilor. Cum de nu ne-o fi dat prin cap că trebuie să-l ancorăm de ceva?
În fine, prelata aia n-a ținut mult, așa că după doi ani a trebuit s-o schimbămm și i-am făcut una galbenă. Ca soarele! Prea mica! N-am să uit toată viața cum Sorin se chinuia să întindă prelata aia mult prea mică, pe scheletul acoperișului de fier. El a înțeles repede că nu se potrivește și a vrut s-o dea jos, eu nu și nu. Că nu o întinde el bine, că mai trebuie tras un pic de colo și un pic de colo… El, transpirat și cu o durere probabil insuportabilă în brațe, eu, cu gura mare pe el: nu așa măi Sori, vezi că trebuie tras un pic din partea cealaltă și apoi băgat pe după fiarele alea, hai că merge! Ăsta a fost momentul în care a cedat, s-a uitat la mine cu milă și mi-a spus cu părere de rău: Uneori mă uit la tine, și mă întreb dacă ai ceva în capul ăla.
N-am știut dacă să râd sau să plâng, am râs și asta probabil i-a confirmat toate temerile. :))) Gata, am luat apoi treaba în serios, am măsurat, am croit, am cusut și-a ieșit o husă de pavilion de toată frumusețea. Mov.
