Archive for decembrie, 2009
Scurte de luni
Dec
- Mos Nicolae a fost foarte darnic cu mine dar si cu fetele (microfoane de wii si roata olarului).
- Mi-am botezat aparatul foto cu numele de Nini
- Tara are un nou presedinte. Nu se stie inca sigur cine. Conteaza?
- Pe 17 decembrie merg cu Sorin la Casa Latina. Gateste Adi Hadean si mi-ar placea sa veniti si voi. Detalii aici.
- Ieri am inceput sa impodobesc bradul dar inca n-am terminat.
Tags: Adi Hadean, aparat foto, brad, cadouri, presedinte
Fotografia
Dec
Era intr-o vara demult. O fetita de 10-11 ani (eu) venea cu parintii de la bunici, dupa o vacanta petrecuta cu aer curat, multa verdeata si prieteni buni. Tatal fetitei are ideea de a se opri intr-un sat din drumul lor, pentru a merge in vizita la o matusa indepartata de-a lui, pe care n-o vazuse de multi ani. Asa se practica la tara. Cred ca-i valabil si pentru acum, sa mergi in vizita neanuntat, dupa ce n-ai mai dat pe acolo cativa ani buni.
Am ajuns repede, la rudele necunoscute noua copiilor, care ne-au primit cu inima deschisa, ne-au pus pe masa ce aveau mai bun si ne-au cinstit cum se cuvine. Din vorba-n vorba, am aflat ca baiatul mai mic al matusii era fotograf la un ziar din Buzau. Cum baiatul era si el prezent acolo in ziua cu pricina, ne-a facut tuturor cateva poze cu un aparat care pe mine una m-a lasat cu gura cascata. Era un aparat care face poze alb/negru evident, dar era mare, negru si frumos. Parca avea si viata in el, asa am simtit eu atunci. La cererea matusii a trebuit ca si tanarul fotograf sa se aseze la poza in grup si cum aparatul nu se putea pe vremea aia declansa singur, cineva trebuia sa faca poza.
De vrajita ce eram sa pun si eu mana pe aparatul ala, am sarit ca vreau eu sa apas pe buton si sa le fac o fotografie. Spre surprinderea mea, m-au lasat. A fost mai simplu decat m-am asteptat, am avut doar grija “sa-i prind pe toti”. Mi s-a parut extraordinar si am ramas cu aparatul ala in minte multa vreme.
Dupa vreo doua luni am primit acasa la Targoviste un plic cu cateva poze si o scrisoare. Pozele erau foarte frumosase, ba chiar eu, care nu-s fotogenica deloc, am iesit in pozele alea foarte bine (mi se parea chiar ca seman cu Pamela din Dallas ). Insa nu pozele mi-au ramas mie in suflet si m-au incantat cel mai tare ci scrisoarea. Acolo matusa ii scria tatei, ca fiul ei developase pozele la ziar si le aratase colegilor poza in care aparea si el, spunandu-le ca a fost incadrata de un copil de 10 ani. Reactia colegilor a fost una de entuziasm, ziaristii spunand ca ii prevad copilului care a facut poza un viitor de succes in arta fotografica. 
Copilul de atunci a crescut si desi i-a placut mereu fotografia, n-a avut niciodata un aparat bun si n-a gasit de cuviinta sa invete ceva despre fotografii pana acum. Cum e mai bine mai tarziu decat niciodata, aseara am intrat in posesia unui absolut minunat Nikon D3000 pe care in urmatorii doi ani, cred ca am sa invat sa- l folosesc.
Ideea este ca nu cred ca cineva a mai avut direct un aparat DSLR, fara sa stie ce-i ala focus, zoom (exagerez), sau ISO. Cum aparatul are si optiunea Auto, am sa-l sa-l folosesc deocamdata asa, facand poze de compozitie frumoase si invatand cam ce trebuie corectat si unde vreau sa intervin, pe parcurs. Urati-mi succes!
Tags: aparat foto, fotografii, istorie, poze
Cel mai batran blogger din Romania
Dec
Revista Capital scrie azi despre cel mai batran blogger din Romania. Este vorba de domnul Sterian Pompiliu care scrie un blog pentru varsta a patra.
Am citit cu atentie articolul din Capital si apoi am castigat o ora din viata citind istoriile de pe blogul celui mai batran blogger din Romania. E istoria unei vieti si a incercarilor sale acutuale, de a scoate batranetea din tipare.
Omul locuieste la azil, isi scrie textele pe hartie si abia apoi le introduce in computer. Ii tremura mana pe mouse dar nu se lasa. Inceraca sa-i antreneze pe ceilalti batrani in diverse activitati pentru a uita o vreme de batranete, pat si televizor.
Nu stiu daca va amintiti dar eu am o idee fixa cu azilul si ma bucur cand aflu ca mai exista oameni care vorba ceea la “varsta a patra” isi gasesc inca bucuria de a trai si au taria de a-i imbarbata si pe cei din jur.
Felicitari domnule Pompiliu! Va doresc multa putere si sanatate!
Oare noi ne vom pastra entuziasmul pentru a scrie pana la o varsta inaintata sau vom renunta luati de tavalugul vietii?
Joi la birou
Dec
Imi pace maxim sa vin la birou joia. Adica sa ma intorc din concediu joia. Azi imi verific mailurile si maine e aproape weekend. Glumesc!
E mai mult de lucru decat de obicei pentru ca e sfarsit de an si noi suntem invatati sa nu lasam pe “la anu” ce putem face “anul asta”. Ceea ce nu-i rau deloc.
Cafeaua e mai buna joia, ceaiul la fel. Colegii sunt mai draguti (ei sunt draguti tot timpul, dar azi…), biroul e mai curat si mai aerisit. Ziua sefului tocmai a trecut, contabilitatea lucreaza. O muzica calma rasuna dintr-un computer indepartat. E joi. Lumea munceste. Se fac calcule, oferte, planuri si rapoarte. Nu e lasat nimic la intamplare sau daca e lasat, nu vom afla curand.
Imi place ziua asta de joi.
Tu ce ai făcut?
Dec
Citesc de doi ani bloguri şi mă uit la televizor de-o viaţă. Mai puţin în ultimul timp, e adevărat. Observ că ne place mult să vadem răul din jur, să-l disecăm şi să-l servim cititorilor sau telespectatorilor.
Am încercat să găsesc undeva în trecut originea acestei plăceri. Şi am găsit-o. Pe ea, data de început. Pentru mine a însemnat 22 decembrie 1989. Atunci am auzit pentru prima oară lucruri “de rău” spuse de cineva la televizor. După puţin timp au apărut ziarele şi au continuat să dezvăluie lucruri. Lucruri rele. Dupa mulţi ani, în care ne-au fost servite numai împliniri, numai realizări, auzeam pentru prima dată că se vorbea despre nereguli. Şi ne plăcea. Ne-a plăcut atât de tare, încât uitaţi-vă unde am ajuns. Nimic nu ne mai place. Suntem numai împotrivă. Orice ar încerca cineva să facă, nu va avea succes. Pesimismul a pus stăpânire pe noi şi nici măcar optimismul nu ne mai scapă. Ştiţi bancul cu pesimistul şi optimistul?
Discuţie între un optimist şi-un pesimist, pe timp de criză:
Optimistul: Vom ajunge să furăm cu toţii.
Pesimistul: De la cine, mah?
Revenind. Ne place scandalul, îl exploatăm la maximum. Ne ignorăm valorile sau şi mai rău, ne batem joc de ele. Nu ne mai intra nimeni în voie şi nici măcar parinţii noştri nu ne mai sunt pe plac. Parcă nu ne-au crescut cum trebuie, parca sunt prea învechiţi.
Suntem împotriva sistemului, nu-i bun, e plin de hoţi, ne-am săturat. Stăm acasa şi scriem despre asta. Cool!
Suntem în campanie electorală şi nu avem ce să alegem. Oare în alte ţări nu e la fel? Oare ai lor sunt buni şi ai noştri sunt răi. Oare nu aşa a fost mereu? Credeţi că se va schimba ceva de la sine? NU!
Ca să se schimbe ceva în bine în jurul tău, trebuie să te schimbi pe tine sau, în cazul des întâlnit în care tu eşti mulţumit de felul în care te comporţi, încearcă să fii un exemplu bun. Câti dintre cei pe care îi cunoşti te-ar da exemplu pe tine, daca ar fi întrebaţi “Cunoaşteţi un om integru?” Ce ai făcut tu pentru ca în jurul tău să se întâmple lucruri bune?
Hai să nu mă iau de nimeni şi să mă gândesc la mine. Ce am făcut eu? Nu mare lucru, recunosc. Da’ nu-i timpul trecut. O-i fi făcut totuşi ceva? Sunt eu mulţumită de mine? Dacă un prieten de-al meu ar trebui să dea exemplu de un om integru, s-ar gândi el măcar o clipă la mine? Imi place să cred că da. Însă pentru asta nu-i de ajuns să fii politicos, să nu arunci hârtii pe stadă şi să-ţi înveţi copii să nu treacă pe roşu. Pentru asta trebuie mai mult.
E nevoie ca atunci când prietenii tăi sunt vorbiţi de rău să intervii şi să le iei apărarea, nu să taci şi apoi să duci bârfa mai departe, e nevoie ca atunci când vânzătoarea greşeşte să te comporţi civilizat în ambele cazuri, fie că ţi-a dat mai puţin sau mai mult decât trebuia, e nevoie ca măcar odată în an să lupti pentru o cauză în care crezi, e nevoie ca tu să laşi în urma ta, dacă nu ceva palpabil, atunci măcar un munte de fapte bune.
Când ai făcut ultima dată o faptă bună? Când ai ajutat dezinteresat pe cineva? Eu zilele trecute. Am fost la Libraria Eminescu şi le-am luat culegeri copiilor din clasa fetelor mele, celor care nu au avut bani să le cumpere de la scoală, dar care şi-ar face cu drag lecţiile dacă ar avea dupa ce. Cu banii de o bluza nouă, care oricum nu-mi trebuie, am ajutat nişte copii, care ştiu sigur că au nevoie de asta. Ei învaţă bine. Nu excelent, nu-s genii, dar învaţă bine. Şi e păcat, ca măcar atât cât putem noi, să nu-i ajutăm. Am mai facut-o şi altă dată şi ştiţi ce mi-a spus unul din ei anul trecut la serbarea de Crăciun? “Doamna, eu ştiu cine e Mos Craciun.” “Cine e? l-am intrebat.” “Dumneavoastră sunteţi.”
Credeţi-mă, nu am nevoie de alte dovezi că ceea ce fac, e înţeles corect.
Nu-i greu să faci bine. Nu trebuie să muţi din prima munţii. Poţi începe prin a vedea lucrurile frumoase din jur. Apoi, când ceva nu-i ok, ia atitudine. Ştiu vorba aia cu “peştele de la cap se-împute”, dar haideţi să o ignorăm şi să încercăm noi, coada, să facem ce putem. Şi putem, ştiu bine asta.
