Sper să mă credeți pe cuvant când vă spun ca îs ametită de oboselă chiar și azi, dar dacă am promis, am promis, vă arăt acum 6 poze (din cele făcute de noi cu telefoanele) până vor sosi cele oficiale care sperăm să fie mult mai…fotografii.
A fost o nuntă reușită și frumoasă din punctul nostru de vedere. Obositoare (ca aproape toate nunțile), dar frumoasă. Cum prind un pic de timp vă povestesc. Deocamdată doar pozele despre care vă spuneam:
Joi am avut întâlnire cu domnul Alexandru Arșinel. Dumnealui își lansa o carte editată de All (da, știe că nu-i scriitor, Maria Capelos a fost cea care l-a ajutat), iar eu eram tare curioasă să o citesc. Recunosc, eram la fel de curioasă și să mă întânesc cu dumnealui în carne și oase. Îl mai văzusem la teatru, de departe, ne despărțea atunci înălțimea scenei, dar de data asta a fost lângă mine, a vorbit cu mine, a scris câteva cuvinte pentru mine.
De la Dolhasca pe calea Victoriei e o carte cât o viață de om. Un mare OM. O viață începută într-o căsuță de lângă calea ferată, într-o familie frumoasă, care indiferent de încercările prin care i-a purtat viața, a rămas mereu unită. N-ai zic când îl vezi pe maestru așa jovial și mereu pus pe glume, că undeva în trecutul său există anii de război, refugierea, întoarcerea acasă… Doamne, prin câte mai trece omul în viață! Și nu mă refer numai la domnul Arșinel.
Cum mie îmi plac cărțile adevărate, vă dați seama că am savurat și cartea cu o sete de ziceai că n-am citit nimic în ultima lună. V-o recomand cu mare drag și vă spun sincer că puțini oameni, cred, au curajul să povestească despre ei lucrurile pe care le povestește Arșinel în carte. De exemplu prima lui amintire. Nu v-o spun, dar e de poveste.
Continue reading Alexandru Arșinel, de la Dohasca pe… Calea Victoriei
Și da, suntem la Paris și azi avem în program ….Disneyland. 🙂
Eram ieri în birou, mai faceam ceva ordine prin hârtii, când copilul Iulia intră la mine (biroul meu e vizavi de casă) și mă întreabă dacă poate ieși cu rolele pe afară. Îi spun că dacă-i ordine în camera ei (avem o problemă cu asta) și a scris povestirea (au pentru vacanța asta de făcut cât mai multe povestiri), poate ieși. Dar mai întâi trebuia să mă conving eu și de povestire și de curățenie.
Dacă caietul cu povestirea mi l-a adus repede și-am văzut că și-a scris (nu m-a lăsat s-o corectez, a zis că doamna este cea care trebuie s-o corecteze, că altfel nu-i corect 🙁 ), de mers în cameră să văd dacă-i ordine eu tot amânam. Ba mai verificam un pix, ba mai puneam o comandă la dosar, ba… Văzând copilul că eu n-am de gând să-mi mișc fundul spre camera ei prea curând, o văd că pleacă și se întoarce cu telefonul în mână, de unde vine și-mi arată niște poze. Zice:
– Uite, vezi? Ăsta-i patul, e bine? Asta-i biroul, ăsta-i șifonierul, asta-i podeaua. E bine?
Pe vremuri trebuia să aducem fiecare câte 10 lei la școală şi să ne îmbrăcăm în pionier cu câteva zile înainte de 8 martie. Făceam poze din alea ovale, de care văzusem noi că-şi pun oamenii pe cruci în cimitire. Da, când eram mici ne plăcea să ne uităm la pozele de pe crucile din cimitir în timp ce bunica era în biserică la slujbă.
Revenind, la şcoala noastră de cartier venea un fotograf pentru a ne face poze ovale, pentru ziua mamei. Neapărat îmbrăcaţi în costume de pionier. Asta era, probabil, culmea eleganţei.
Ţin minte că într-un an, Laurenţiu (fratele meu) luase, cu o zi înainte de poză, o căzătură care-i lăsase un semn, cât toate zilele, pe nas. De ce ar fi vrut o mamă să primească de 8 martie o poză cu copilul ei mutilat şi îmbrăcat în pionier?
Ziua de ieri a început mai devreme decât altă duminică. După o dimineață în care am dat gata rapid treburile de pe lângă casă, am stabilit cu soțul meu traseul pe care aveam să-l urmăm, eu cu mașina și el pe bicicletă, de la noi din Republica până pe Povernei 25 unde ne așteptau cu flori și biciclete frumoase, doi băieți drăguți, săritori și știutori care în doi timpi și trei mișcări au umplut cutea de la Biciclop (linkul duce exact la modelul cu am fost eu ieri și de care sunt azi îndragostită de-a binelea) cu bicle care mai de care mai cool și mai ușor de manevrat, pentru tote gusturile, înălțimile și abilitățile.
Ca sa nu ziceți că vă aburesc eu cu vorbe, vă invit să urmăriți filmulețul următor, care începe în curtea Biciclop și se termină la Gradina Verona, acolo unde am băut nu una, ci două limonade, pentru că meritam. 😀
Continue reading SkirtBike 2011 sau cum m-am îndrăgostit de-o bicicletă
Copiii m-au uimit.
Așa cum vă spuneam, ieri la școală a fost forfotă mare la clasa a V-a, copiii au prezentat (în sala de clasă, ce-i drept) piesa de teatru Dick Whittington and his cat într-o engleză shakespeare-iană de toată frumusețea. N-am mai vazut nicodată un grup de copii români interpretand o piesă de teatru într-o altă limbă, în așa fel încât audiența (adică părinții și invitații) să înțeleagă perfect ce spun ei acolo.
Doamna de engleză le-a ales excelent rolurile, dând posibilitatea fiecăruia dintre ei să-și etaleze cunoștințele. Au fost doi eroi principali, adică doi Dick, două doamne Fitzwarren, și mule alte personaje.
A fost foarte frumos!
Ca să înțelegeți de ce sunt ruptă de oboseală și nu-mi simt degetele că aș scrie ceva, vă arăt ce-am făcut eu cu soțul în weekendul care tocmai s-a încheiat. Logic, mai mult el, dar știți ce obositor e să stai și să privești când cineva muncește? În plus, totul s-a petrecut doar sâmbătă, pentru duminică am avut alt program, am petrecut la ziua Andreei, prietena Soniei și a Iuliei, dar asta a fost cireașa de pe tort.
Fetele au fost mai mult decât încântate de cum le-a ieșit camera. Acum eu sper doar să mențină curațenia. 🙂
Nu pot spune că debordez de imaginaţie, dar până-ntr-acolo încât să vizualizez ce vreau, mă ţine. Da, imaginaţia. Mă văd din când în când la o seară a fetelor. Seara asta poate fi oriunde, dar dacă e la Residence Domenii Plaza , în umbra Arcului de Triumf, înseamnă că am fost foarte cuminţi noi fetele. Adică să ajungi acolo pe la opt, să bei o ciocolată caldă cu fetele în lobby, să observi cu surprindere şi plăcere că hotelul nu seamănă a hotel, ci mai degrabă a palat mare boieresc, în care oaspeţi de vază sunt bine primiţi oricând, să cobori apoi la spa, să-ţi schimbi hainele de stradă cu papuci şi halat pufos şi odată cu asta faţa pleoştită cu care credeai că îţi vei încheia ziua să ţi se învioreze de la căldura şi răsfăţul dat de sauna încinsă, de apa cu bule din piscina jacuzzi sau de discuţiile dintre fete. Pentru că da, fetele vorbesc. Şi au nevoie de reguli pentru a se înţelege. Reguli pe care şi le stabilesc singure şi pe care tot ele nu le respectă. Dar asta-i teorie generală despre femei, ne abatem de la subiect…
Când lumânările parfumate de pe marginea apei sunt pe terminate, când paharele, la început pline cu un cocktail multicolor, se golesc, când pielea fină a degetelor se încreţeşte, fetele vor altceva. Şi cum în seara fetelor e de ajuns să-ţi doreşti şi dorinţa-ţi va fi împlinită, ca prin minune te vezi în faţa unei mese mari, frumos aranjate, înconjurată de feţele radiante ale participantelor la răsfăţ. Căci e răsfăţ, asta e clar. Mâncărurile trebuie pregătite de un maestru bucătar pe care-i musai să-l cheme Mohamed. De nu-i aşa, visul nu mai e vis, răsfăţul despre care vorbeam, nu mai e răsfăţ şi mâncarea nu are nici pe departe gustul dorit. Desertul e cum nu se poate mai zemos şi dulce, iar discuţiile dintre fete sunt cel puţin la fel de savuroase ca bucatele.
Seara era însă abia la jumătate. Camerele cochete şi altfel decât aţi văzut voi prin hoteluri, menţin impresia că suntem într-un palat. Pe lângă faptul că mobilierul e mult diferit de clasicele camere de hotel, camera asta despre care vă spun este împânzită de pantofi. Pantofi eleganţi, sandale, botine, care mai de care mai frumoase, semnate, cum altfel, de Mihaela Glavan. Da, acea Mihaela Glavan, care este şi ea cu noi. Cine zicea că n-am imaginaţie? Seara a continuat cu probat încălţăminte, cu discuţii şi vizionari de filme, eu m-am retras în plină glorie, înainte ca pastilele de mijloc să-şi piardă efectul şi Cenuşăreasa să se transforme în Babă Cloanţă. 😀
