Niciodată nu suntem mulţumiţi. Tot timpul avem impresia că merităm mai mult, că am fost nedreptăţiţi şi că suntem ignoraţi când noi vrem atenţie şi recunoaştere.
Chiar şi cei mai bătăioşi dintre noi, cei care chiar încearcă să “schimbe lumea” se lasă uneori copleşiţi şi cred că au făcut destul.
Nu vă mai spun de cei ce au impresia că nu-i normal că biroul în care stau nu are vedere la pădure sau la ocean.
Ca orice slujbas care se respecta, am pus azi ceasul sa sune la 6.00, ca sa ma reobisnuiesc cu raul. 😀 Dupa ce i-am dat scurt alarmei doua amanari, in cele din urma ma urnesc.
Nu mi-a luat mult sa-mi intru rol (doar ce mi-am dat cu apa rece pe fata) si sa calc doua camasi, sa trezesc doi copii, sa pregatesc micul dejun, sa ma imbrac sa pieptan trei capete cu parul lung, la doua sa le fac si codite, etc.
Afara ninsese. Eu, la fel ca autoritatile, aflu mai la sfarsit. Noroc ca masina se odihnise in garaj 10 zile si am plecat in tromba, cu catel cu purcel, inspre scoala si serviciu.
Deși inițial am vrut să lansez blogul la începutul anului viitor, m-am gândit apoi că n-ar fi rău să începem să ne lăudăm spunem unii altora, fără a ne ridica în slăvi sau a șterge pe jos cu suflete, fapte bune și fapte rele.
Fapte bune-fapte rele se vrea un loc de întâlnire al poveștilor trăite, unde sigura grijă a autorilor ar trebui să fie rezultatul.
Rezultatul diferenței dintre cele doua, va trebui să fie pozitiv mereu. Nu trebuie să muți munții din loc ca să spui că ai făcut o faptă bună, e de ajuns să-ți ajuți un prieten să-și mute mobila sau să împrumuți o carte celui care nu și-o poate cumpăra, fară a aștepta ceva în schimb.
Ieri, in prima zi de Craciun, la noi in cartier, ca mai departe de el nu cunosc, e obiceiul ca astia mici sa meraga cu Steaua. Adica sa ureze “Steaua sus rasare, ca o taina mare…”
Au fost ei cu colindul, cu “Domn, Domn” dar acolo au primit covrigi, mere si nuci, si vorba lui Arhi, asteptau sa mearga cu Steaua ca sa castige si ei un ban cinstit. 😀
S-au organizat in grupuri de trei (pentru ca asa-i traditia, erau trei magi) si-au facut rost de cate-o stea mai mica sau mai mare, care mai de care mai urata, daca ma intrebati pe mine, si-au plecat.
Continue reading Copilul merge cu Steaua si tata face socoteala
Niciodata nu avuseseră un brad al lor. O singură dată, la câteva zile după Crăciun, le adusese tata un brad luat de pe stradă, cu crengile cam chele, dar încă verzi. Probabil niște oameni mai bogați l-au ținut doar pentru a avea unde să-și pună cadourile în seara de Crăciun. Sărmanul brăduț! Noroc că tata s-a gândit la copilașii săi, care s-ar bucura de brad până târziu în ianuarie… Bineînțeles că n-au avut globulețe sau beteală, însă l-au împodobit cu cârpe și cartoane. Din cârpe au făcut niște păpușele mici pe care le-au prins în pom cu ață și din cartoane au decupat steluțe, le-au colorat cu creioanele de școală și au ieșit foarte, foarte frumoase. Brăduțul l-au pus în sufragerie și multe seri au stat în iarna aia lângă el, spunând povești închipuite de ei, nu citite dintr-o carte. Dar asta a fost demult, pe vremea când tata încă trăia.
Anul acesta mama le promisese nu numai brad, ci și ceva cadouri sub el. Era primul an, dupa mult timp, când mama avea servici. Se angajase în vară la o firma de croitorie iar lor le mergea acum mai bine. Fiecare bănuț era drămuit și cheltuit cu grijă, însă mama le-a promis daruri pentru fiecare de Crăciun. Copiii știau că Moș Crăciun e mama și poate șefa și colegele ei de serviciu, așa că nu i-au scris scrisoare, ci i-au spus pe rând mamei dorințele lor.
Monica, cea mai mica dintre ei, i-a cerut moșului un ghiozdănel de gradiniță ca cel al Mirunei, prietena ei. Robert, baiat mare de acum, ajuns deja în clasa a doua își dorește un hanorac cu glugă, iar Ramona, cea mai mare dintre frați, o copilă în clasa a cincea abia, vroia ceva cu adevarat măreț: o mașină de făcut pâine ca cea pe care a văzut-o la televizor într-o reclamă. Mama le-a spus întotdeauna că dacă au pâine pe masă și sunt sănătoși, restul se rezolvă toate. Sănătoși erau dar se mai întâmpla ca uneori să nu le ajungă pâinea. Copila văzuse mașina minune și credea sincer că aia va rezolva pentru ei problema pâinii.
Nu ma intrebati de ce. Sper doar sa-mi treaca, sau mai bine zis sa uit macar in perioada sarbatorilor, pentru ca apoi sa vad in fiecare zi urmarea trista a intamplarilor din zilele astea.
Am aflat doua vesti rele. Daca de una ma pot detasa mai usor, pe cealalta nu o pot trece cu vederea. Nu pot. Am ceva pe suflet.
Nu, nu mi s-a intamplat nimic mie sau alor mei, dar nu-i bine deloc. Lucruri vechi pe care le stiai acolo, dispar acum. Adica, se intampla chestii la care nu m-as fi asteptat sub nicio forma. E ca atunci cand afli ca cei mai buni prieteni ai tai (un cluplu) se despart. Aia despre care credeai ca-s cuplul perfect, ca toate le merg din plin si catre care ne uitam uneori cu invidie, ca prea le-a fost dat lor totul, dar pe care ii iubim si ne dorim ce-i mai bine pentru ei. Acum nu-i cazul, dar cam asa ma simt. Si daca afli asta in prag de sarbatori e si mai rau.
Ninge. De două zile vin la serviciu fără maşină. Dacă ieri am avut noroc şi mi-au venit şi autobuzul şi tramvaiul la fix, ca să spun aşa, nu acelaşi lucru îl pot spune despre ziua de azi. Şi ca totul să fie perfect, azi mi-am luat şi pantaloni trei-sferturi cu vedere la dres. 😀 A, am avut însă grijă de cap şi mi-am tras căciula în formă de prezervativ peste urechi. Nu, nu m-am costumat în nimic. 😀
În altă ordine de idei, în tramvai afli o grămadă de lucruri noi, abia acum îmi dau eu seama ce-am pierdut în toţi anii în care am făcut drumul asta, servici-acasă, singură în maşina.
Aseară, două doamne în vârstă, una cam la 75 de ani şi cealaltă mult mai tânără, cca. 55, stăteau de vorbă. Nu mă acuzaţi că am tras cu urechea, erau în faţa mea şi vorbeau tare.
E sfârşit de an, e vremea bilanţurilor. Pentru că mi-e frică să caut lista pe care mi-am făcut-o anul trecut, cu planuri pentru 2009, o să încep cu o chestie uşoară.
Zilele trecute n-am prea avut acces la internet (voit ce-i drept), aşa că m-am gândit la chestia asta: cât am stat eu cel mai mult fără internet anul acesta?
Patru zile. 😀
Eşti bărbat. Sau femeie, de ce nu. Ai firma ta, un SRL în creştere şi simţi că ai nevoie de ajutor. Nu mai faci faţă singur să mergi şi la întâlniri, să raspunzi şi la mail-uri, să faci şi facturile, să livrezi şi marfa… Nu mai zic de bănci, aprovizionare, oferte, telefoane, hârţogăraie…. În fine. Îţi trebuie o secretară. Sau un secretar. 🙂
În cazul despre care vă spun, omul (da, e bărbat) are de ales între două domniţe.
Una tânără, 22 ani, studentă la frecvenţă redusă sau ff (nu ştiu exact), fără experienţă, dar care promite şi una mai coaptă, adică coaptă bine, 48 ani, ingineră, dar cu experienţă în secretariat şi contabilitate primară. Ambele sunt venite pe filiera de cunoştinţe a omului nostru. El trebuie să se hotărască la una, care daca e fată deşteaptă, va lua şi primă de Crăciun anul asta de la noul job.
Nu prea ma deplasez pe jos decat atunci cand nu am nicio treaba si merg la plimbare. In rest, masina-i sfanta si cateodata, atunci cand timpul si situatia o permite, reusesc sa mai rezolv una alta si circuland cu bicicleta. Nu-i cazul acum.
Aseara am fost la sedinta cu parintii la scoala. Scoala este relativ aproape, cca 1000 de metri si am hotarat ca-i bine sa-mi mai misc oasele si grasimea, asa ca am plecat pe jos.
Trecand peste faptul ca la sedinta am aflat despre o anumita profesoara de romana pe care fetele urmeaza sa o aiba de la anu’ ca este pusa pe capatuiala pe spinarea parintilor la modul agresiv si vezi doamne, nimeni nu-i poate face nimic ca are ea pe cineva sus pus la minister, la sedinta s-a discutat despre serbarea de Craciun care va avea loc maine, la care e musai sa vina mosul. 🙂