Fetiţa asta, spre deosebire de ceilalţi copii din clasă, era taciturnă (se poate spune asta despre un copil?), neprietenoasă şi încăpăţânată, uneori de-a dreptul rea. Copilul nu fusese mereu aşa, starea ei s-a schimbat în clasa a treia când parinţii, îngrijoraţi de faptul că se joacă prea mult la calculator, i-au interzis să-l mai folosească.
Ştiau de pericolele de pe net din auzite, că nu erau ei cei mai bine informaţi, dar nu erau nici nişte ignoranţi. Raluca s-a închis atunci în ea, s-a depărtat de prieteni şi nu a mai răspuns la stimulii de socializare veniţi din toate părţile la vârsta asta. Dacă mergeau în parc ea nu se juca cu ceilalţi copii. Pe foştii ei prieteni de la bloc nu îi mai găsea deloc interesanţi. Cu colegii de şcoala nu mai găsea subiecte comune de discuţie şi orice sarcină şcolară pe care trebuiau să o rezolve în echipă aproape că-i era imposibil de realizat. Parinţii nu mai ştiau ce să-i facă, iar profesorii, deşi au încercat pe mai multe căi, n-au reuşit încă să o facă pe Raluca să fie copilul vesel şi comunicativ care era odată.
Cam în starea asta era Raluca în prima zi de şcoală anul acesta, când a făcut cunoştinţă , forţată de împrejurări, cu copilul Iulia. “Copilul Iulia” e una din fetiţele mele, precizarea asta o fac pentru cei rătăciţi pe aici care au ajuns cu cititul postului la paragraful ăsta şi vor să înţeleagă şi continuarea.
Sâmbăta trecută am mers cu fetele la cofetărie să ridicăm torturile. Ştiam că sunt în jur de 90 de lei aşa că am luat la mine 120 ca să n-am surprize.