Tag: timp

Primavara bate la ușă

Chiar dacă e februarie (când naiba a trecut ianuarie?), chiar dacă ar trebui ca geaca îmblănită să fie la mare căutare, eu simt că vine primăvara. Tare.

Vremea bună de afară e un argument. Mărțișoarele din magazine alt argument, mă duc fără să vreau cu gândul la zambile, narcise și lalele, adică la primăvară. Unde mai pui că zilele astea fac o cercetare despre Lacul Como din Italia și aproape toate pozele pe care le găsesc, sunt făcute acolo primăvara. So, vine.

Abia aștept! Dacă de zăpadă n-am avut parte, atunci măcar de primăvară să ne bucurăm.

Continue reading Primavara bate la ușă

A mai trecut una

Daca vrei să nu bagi de seamă cum trece timpul, săptămânile, lunile, anii, te rog să ai în vedere regulilor de mai jos:

  • nu lăsa un weekend să treacă fără să iei toată casa la mână, aspirat, spalat, scuturat… știi tu;
  • dacă totuși duminică pe seară ai terminat treaba, culcă-te devreme, mâine e luni și ai treabă;
  • Luni nu rezolva treburile importante, ai timp de ele în timpul săptămânii, pierde vremea, vezi un film, lălăi-o la muncă, asta va fi singura zi bună din săptămână;
  • Marți intră tare în probleme și nu lăsa nimic pe mâine, ascută la mine, săptămâna e pe sfârșite;
  • Miercuri aveți ședința aia importantă, stai cu inima-n gât până se întâmplă. Seara acasă vrei să te relaxezi, dar ai uitat să-ți plătești facturile și bagi o sesiune prelugită de plăți online.
  • Joi ai program cu copilul, deși aștia la muncă au proaspătă în minte ședința de ieri și pun chestii noi în aplicare. Te bulversează complet și după-amiaza ta cu puștiul se transformă într-o semi-corvoadă. Până la urmă reușești să te relaxezi când mergi la culcare. Mai e o zi și ești din nou în weekend.
  • Vineri în loc să te bucuri că urmează două zile libere în care te poti ocupa în voie de prima regulă din înșiruirea asta, îți dai seama că a mai trecut o săptămână și nimic, dar nimic notabil nu s-a întâmplat. Așa că ai grijă ca săptămâna viitoare să nu-ți lipsească din program următoarele:

trece timpul      Doar nu crezi că o să te învăț eu ce să faci tu ca să ai o viață frumoasă pe care să n-o simți trecând degeaba. Știi tu mai bine chestiile astea. Ok, dacă le știi, spunele tare să te aud și eu. Că poate bag la cap câte ceva. 🙂

Continue reading A mai trecut una

A trecut saptamana

Nici nu știu cum a trecut săptămâna asta (am impresia că, dacă cuiva i-ar veni ideea să verifice, pe blogul ăsta exista deja expresia asta scrisă de vreo 20 de ori). Păcat. E timp ce nu se mai întoarce, ar spune un necunoscător. Eu însă nu voi plânge niciodată după timpul trecut. Mă interesează mai mult viitorul, oricât ar fi el de scurt lung.  Așa că în săptămâna ce tocmai s-a încheiat, eu am făcut o mulțime de lucruri. Ia să vedem:

  • Am renunțat la tentativa de dietă pe care voiam s-o țin, recunosc a fost extrem de ușor.
  • Am terminat o comanda cu care ne luptam de la începutul lui ianuarie și care mi-a stat pe creier până s-o vad ambalată în cutii.
  • Am plătit către statul român numai săptămâna asta 2650 +1625 = 4275 lei, iar de la începutul anului s-au adunat deja în jur de 20000 lei, și gândiți-vă ca au trecut dor doua luni din 2015. Bineînțeles că sunt într-o mică depresie legată de faptul că pe an plătesc mai mult de un miliard vechi la stat, bani făcuți cu mare, mare greutate, ca să aibă ei ce fura. Cum care ei?
  • N-am fost în stare să-mi duc copilele să-l vadă pe James Arthur, care s-a găsit să vină în București fix acum când n-au ele vârsta potrivită pentru cluburi.
  • Mi-am rupt două unghii (țin la unghiile mele foarte mult) și din cauza asta voi avea probabil vreo trei săptămâni o manichiură de școlăriță de prin anii 80.
  • N-am citit nimic (mă refer la beletristică, nu la facebook și bloguri), pentru că am numai tâmpenii de cărți scrise parcă pentru retardați, nu mă întrebați cum le-am ales.
  • Am mâncat cea mai bună plăcintă de praz din câte există (nu-i ca și cum le-aș fi încercat eu pe toate, dar asta a fost extrem de bună) făcută după o rețetă învățată de mama de la televizor.
  • Am avut joi seara o cină târzie gătită împreună cu finii noștri, și mi-ar plăcea să păstrăm obiceiul. Să avem o seară din săptămână în care să mâncăm alături de prieteni, să fie așa un fel de joia deschisă, cine vrea să vină la noi joia pe la opt și jumătate seara, să stabilim împreună un meniu, să-l cumpărăm și să-l gătim. Bineînțeles că apoi tre’ să-l și mâncăm, dar la asta nu cred că se dă cineva înapoi.

Continue reading A trecut saptamana

Traiesc

Da, mai devreme sau mai tarziu trebuia sa se intample si asta, nu mai am timp de blog. Deloc.

O fi de la programul infernal care ma tine departe de casa cel putin 13 ore zilnic, o fi de la vremea care nu-i tocmai cea mai favorabila, o fi de la stresul pe care l-am avut odata cu plecarea fetelor in Germania (nu-mi vine sa cred ca nu v-am povestit nimic despre asta).

Ma gandeam ieri ca aproape in urma cu un an am incetat sa mai comentez pe bloguri din lipsa de timp. Citeam, dar alegeam ca in loc sa comentez pe unde-mi venea sa zic cate ceva, sa scriu cateva vorbe aici la mine. Stiti voi, sa-mi aduc aminte cand voi fi batrana si senila, c-am trait.

A trecut de atunci un an si iata ca a venit vremea in care abia daca mai scriu aici. Mi-e greu si sa activez diacriticile pe tastatura. Pentru ca mi se pare o pierdere de vreme, voi (si mai tarziu si eu) veti intelege ce am vrut sa spun azi si fara semne de punctuatie.

Continue reading Traiesc

Unde se duce timpul când se duce?

Citeam zilele trecute niște posturi de pe blogul acesta de prin 2009 (era acolo ceva legat de copilul Iulia și copilul Sonia care erau atunci în clasa a III-a, a trecut ceva timp ținând cont că acum sunt într-a IX-a) și m-a izbit calendarul postărilor de atunci, nu era zi în care să nu fi scris câte ceva. Am văzut apoi calendarul posturilor din decembrie și mi-a venit să plâng. Șapte articole. Seven. Sette. Sieben. Nici în ianuarie nu stau mai bine și timpul trece. Aproape că aud ceasul ticăind.

În apărarea mea pot spune doar că sunt în atelier de la 8 dimineața până la 8,30 seara cinci zile pe săptămână ( am început deja lucrul și după amiaza cu o echipă de oameni, so…), legăturile mele cu netul se pierd încet, încet, însă nu vă imaginați că scăpați de mine definitiv, că nu va fi așa.

E drept că seara când intru în casă nu văd decât dușul și patul, dar măcar o dată la două zile apuc să mă gândesc: n-am scris nimic nici azi. Și-mi fac mustrare în gând și-mi promit că a doua zi voi fi mai harnică și voi scrie. A doua zi nici măcar mustrare nu-mi mai fac.

Continue reading Unde se duce timpul când se duce?

Rezumatul saptamanii trecute

Nu s-a mai întâmplat niciodată să nu apuc să scriu pe blog măcar două cuvinte de-a lungul unei întregi săptămâni. Am mai avut eu perioade și mai grele ca asta, dar tot am găsit acolo câteva minute pentru jurnalul ăsta virtual. Acum însă mi-a fost imposibil, deși laptopul mă aștepta cuminte în fiecare zi conectat la internet și cu parola blogului ținută minte. N-a fost să fie!

Mi-am încălcat promisiuni (sper ca săptămâna ce vine să reușesc să le duc totuși la bun sfârșit), n-am răspuns unor mailuri destul de importante, am lăsat temele copiilor necorectate și nu mi-am curățat unghiile de oja sărită decât sîmbătă târziu. Am avut însă motive întemeiate să nu pot face toate astea, sper numai să nu fi fost totul în zadar.

Am umblat prin spitale (nu pentru mine, dar pentru niște oameni destul de apropiați), am avut în gazdă o fetiță din Germania venită la Waldorf cu un grup de copii de la ea din țară, am avut de predat o comandă care ne depășea cu mult capacitatea de producție într-un termen foarte scurt, etc. Nu mai vreau să-mi aduc aminte. Aș vrea s-o iau azi de la zero, dar mă gândesc la ziua de mâine și îmi dau seama că urmează o săptămână la fel de stresantă. Poate și mai și. Din nou spitale, din nou comenzi urgente, unde mai pui că joi e ziua mea, sâmbătă plec la țară și în două săptămâni sunt nașă de cununie și botez. N-am comandat lumânările, n-am rochie pentru biserică, n-am învățat Crezul, n-am luat hăinuțele de botez pentru bebe ștrumf. Hai că stau bine!

Continue reading Rezumatul saptamanii trecute

De ce nu scriu

Am avut o săptămână nebună și țineți cont că nu s-a terminat. Nu vreau să vă povestesc, a fost ca de obicei cu bune si cu rele, și a culminat ieri, când de ziua lui Sorin aproape că și-a tăiat un deget. Și ca și cum asta n-ar fi fost de ajuns, după amiaza m-a chemat diriga fetelor la școală. Nu vreți să știți.

Azi avem zi de mani-pedi în familie, după care pe seară doamna toane se duce la coafor să se transforme în zână, întrucât mâine va presta cu farmec la starea civilă alături de viitorii ei fini.

În tot timpul ăsta atelierul dă pe dinafară de treabă, comenzi mari și mici așteaptă să fie finalizate, clienții sună sau trimit mailuri, facturile așteaptă să fie achitate.

Continue reading De ce nu scriu

Când să scriu?

Tare mi-ar plăcea să mai am timp să scriu. În liniște. Adică așa cum era pe vremuri, să știu că am trei ore în fiecare zi în care să-mi pun gândurile pe hârtie. Trebuie să recunosc că în 3 ore aveam timp și să mă gândesc la un subiect, asta dacă nu-l știam deja, și să mă documentez un pic dacă era cazul și, ce-i mai important, aveam timp să-l scriu.

Acum nu mai am timpul ăsta, de fiecare dată se ivește câte ceva și mintea mea e forțată să se concentreze în direcția aia. Nu-mi plângeți de milă, uneori nu pot scrie pentru că mă uit la Vocea Romaniei sau X Factor. Alteori pentru că fac prăjituri (da, mi-am pus în gând să vă arăt o rețetă delicioasă de prăjitură zilele astea). Se întâmplă să nu scriu pentru că e vreme frumoasă (mă rog, era) și plecam la plimbare cu bicla și tot așa… Totuși, nu puține au fost momentele în care am stat în atelier câte 15 ore/zi și vreau să mi-l arătați mie pe ăla care poate scrie relaxat după munca asta.

Cu toate astea, cam o dată la trei zile mă apucă un dor nebun de a scrie. Și atunci văd că-s computerele din casă ocupate. Mândrele, vezi Doamne, își fac temele. Ba caută informații despre clima din Asia, ba despre cine știe ce animal. Uneori au deschise pe ecran câte 4 dicționare online. Și facebook-ul. Nimic nu se întâmplă fără facebook. Una a avut chiar ideea de a se costuma în Facebook de halloween. 😀 Toată generația lor e pe facebook. Noroc că-i ține școala destul de ocupați și timpul la calculator se rezumă la maxim o oră/zi. Am divagat.

Continue reading Când să scriu?

Ce ați dori să retrăiți?

Mai exact ce perioadă din viața voastră ați alege să retrăiți dacă vi s-ar oferi ocazia. Să zicem 1 an. Care ar fi acela? Condiția ar fi că întorcându-vă nu veți putea schimba absolut nimic din trecut, deci totul se va petrece întocmai cum a fost, doar voi veți avea mintea de azi.

Fata a ales, simplu, perioada de început a copilăriei sale, atunci când abia dacă putea lega câteva fraze, dar când mama era încă lângă ei. Gătea, făcea curat se chinuia zilnic să-i învețe câte ceva și uneori mergea să spele rufe la învățătoarea din sat, prea ocupată cu corectarea caietelor ca să mai poată să-și dea și rufele în două ape.  

A fost anul perfect pentru ea, n-a știut decât joc, joc și iar joc. Dar mai presus de toate, a fost ultimul an petrecut alături de mama. Un an mai târziu ea, mama, avea să plece poate pentru totdeauna…

Continue reading Ce ați dori să retrăiți?