Am început să scriu jurnalul sâmbătă seara. Fac foarte rar treaba asta, dar pentru că acum mai sunt câteva ore până să mergem la Înviere am zis să încerc. Am scris doar titlul și am pus o poză. Apoi am plecat.
Am ales o biserică mai îndepărtată și am făcut azi noapte 10000 de pași până am ajuns acolo și înapoi. Am încercat să mergem doar pe trotuare. Nu ne-a ieșit, dar nu deschid acum discuția asta.
Ai zice că un consilier local aflat în vacanță nu are ce să scrie în jurnalul săptămânal, decât poate să ne povestească pe unde a fost și ce a văzut. Nu ai fi departe de adevăr, dar n-ai fi nici aproape, hai să vedem ce am făcut săptămâna asta, pe care am petrecut-o toată la Istanbul cu familia, într-o încercare de a reface neuronii distruși de-a lungul anului, nu neapărat ai mei:
Luni – am zis că facem o afacere și mergem într-una din Insulele Prinților acum, într-o zi lucrătoare, că poate-i liber. Am ales Buyukada și duși am fost. Odată ajunși acolo, noi și toți turiștii care lipsesc de la Mamaia anul ăsta, plus încă jumătate de milion de turci, ne-am dat seama că, ce să vezi, nu e liber. Pur și simplu era vacarm, haos, greu de pășit, de înaintat nici vorbă. Am ieșit cu greu din mulțime și am căutat o plajă departe de aglomerație, culmea e că am și găsit-o. Dar insula e frumoasă, superbă chiar, doar că-i locuită și mai ales vizitată. Seara am ajuns la hotel și ne-am cufundat în tehnologie, unii descărcau poze, alții postau pe Instagram ce nu reușiseră toată ziua și cineva citea proiectele de pe ordinea de zi a ședinței de joi și lua notițe.
Marți – Deja obișnuiți cu aglomerația am luat la pas centru vechi al orașului și pentru că eram cazați undeva între Hagia Sofia și Moscheea Albastră am traversat curțile lor de cel puțin 20 de ori în vacanța asta. Am mâncat pe stradă, am fost în parcuri în care am observat că au instalate sisteme de colectare a gunoiului îngropate, apăsai pedala și aruncai hârtia sau ce aveai tu de aruncat. Am stat pe iarbă, am ascultat chemările la rugăciune la care m-aș fi așteptat să-i văd mai receptivi pe turcii musulmani, am urmărit îngroziți traficul de pe străduțe, ne-am răcorit cu înghețată și cu sucuri de rodie și portocale. Seara din nou la internet și proiecte, mâine e ședința de buget, dar parcă altfel parcurgi paginile alea cu marea în față și cu luminile vaselor de croazieră la orizont.
Scriu jurnalul în mașină în drum spre București. Voiam să spun ceva drăguț despre ziua de 1 Mai, dar e târziu și o să intru direct în subiect. Avem jurnal:
Luni– Am început săptămâna încă în concediu și pe drumul spre casă am oprit o noapte la Timișoara. Nu văzusem niciodată orașul și nici acum nu pot spune că-l știu, dar o plimbare pe străzi luminate, o cină, interacțiunea cu câțiva localnici, o cazare primitoare și-o dimineață frumoasă de primăvară m-au ajutat să-mi formez o primă impresie bună care să mă facă să-mi doresc să mă întorc acolo și cu alte ocazii.
Marți – am ajuns acasă mai odihniți decât am plecat și încărcați cu energie care e musai să ne țină cel puțin până la vacanța de vară. Mai ales că vor fi doar vreo 10 săptămâni până acolo. Am apucat pe seară să iau la studiat proiectele de pe ordinea de zi a ședinței de joi, deși toată vacanța asta colegii mei le discutaseră și eu aproape că le știam deja. Dar știți cum e, mai mulți ochi citesc, mai multe minți înțeleg. Am apucat chiar să dorm câteva ore.
Lucrurile n-au cum să rămână așa! Dacă o vreme am crezut că avem de-a face la primărie cu un om politic cu experiență (bună/rea, e experiență) care își joacă cartea cum știe el mai bine, acum am înțeles că e vorba de cu totul altceva, sunt probleme de altă natură acolo, care trebuie investigate de specialiști.
Luni – Cum vă spuneam și săptămâna trecută, după ce ne-au fost refuzate informări și răspunsuri legate de șantierul clandestin de lângă Biblioteca Națională pe care firmele primăriei executau lucrări, consilierii au convocat o ședință de consiliu local pentru miercuri și au propus un proiect de hotărâre care prevede mai multe măsuri care credem noi că odată respectate, vor duce la o mai bună organizare și implicit cunoaștere a lucrărilor care se desfășoară pe domeniul public și sunt plătite de Primăria Sector 3 direct sau prin firmele sale.
Sau discuții zilnice cu direcțiile primăriei și ce am înțeles eu (și îmi doresc foarte mult să înțeleagă toată lumea cât mai mulți oameni) din PNRR (Planul Național de Relansare și Reziliență).
Știu ca nu va așteptați să vorbesc despre asta, dar ținând cont că toată săptămâna noi am avut pe lângă ședințele obișnuite din CA-urile școlilor:
Duminică dimineața am câteva ore în care îmi aleg un loc drăguț și scriu. Scrisul e una din pasiunile mele (scriu aici pe blog din 2008, ar fi chiar culmea să fac asta fără nicio tragere de inimă), așa că scrierea acestui jurnal nu-i grea deloc pentru mine, nu-i o sarcină sau ceva, e pur și simplu modul în care îmi pun în ordine gândurile și înțeleg către ce mă îndrept.
Luni – Am început cu o ședință de CA la una din școli, la care am participat online în timp ce mă îndreptam spre Senat. Mai țineți minte campania ”Oferă-i un zâmbet! Poate fi singurul.” desfășurată pentru informarea populației cu privire la serviciile oferite victimelor violenței domestice de către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 3, unde alături de câteva colege din PLUS și USR am pozat pentru o expoziție care a avut ca scop conștientizarea de către populație a consecințelor grave pe care violența domestică le are asupra vieții femeilor și a copiilor? Ei bine, acțiunea nu s-a oprit la Sectorul 3 și nu s-a oprit nici măcar la Senat (unde sunt acum expuse fotografiile și de unde așteptăm și punerea în aplicare a unor acțiuni concrete, cum ar fi brățara electronică care să însoțească ordinul de protecție dat agresorilor), ci a mers mai departe. Anca Dragu, președinta senatului, a invitat mai multe ambasadoare cărora le-a prezentat expoziția și le-a povestit despre acțiunea noastră. Nu mă mai lungesc aici, dar nu pot să nu vă zic că doamnele ambasadoare au dorit să ducă expoziția mai departe și portretele să fie expuse și la sediile ambasadelor care doresc să se implice. Și vor o mulțime.
După întâlnirea de la Senat, am intrat direct în ședința de Consiliu Local, una dintre cele mai scurte, având în vedere ca majoritatea punctelor mai fuseseră discutate și proiectele au revenit pe ordinea de zi după ce au fost revizuite și le-au fost adăugate și amendamentele noastre. Ședința de CL o puteți urmări aici.
Știți senzația aceea din vremea în care eram elevi, pauza se termina și urma ora cu extemporal la matematică? Fix așa mă simt, am intrat în clasă, profesorul scrie subiectele pe tablă și eu văzându-le îmi fac în minte scenariul rezolvării lor (1. simplu, 2. simplu, 3. aduc fracțiile la același numitor și rezolv, 4. îl aflu întâi pe x și apoi ușor pe y, 5. aha, problema, prima parte o rezolv în minte, trebuie să fiu atentă la piramide și să calculez corect cele 9 cuburi).
Am ajuns în a treia săptămână plină de consilier.
Luni – Pentru că am avut multe proiecte de avizat, comisia de buget s-a întrunit și luni și am continuat discuțiile și avizarea celor rămase. Ce voiam să spun, este faptul că, deși ședințele astea durează circa două ore, pregătirea lor nu-i tocmai floare la ureche. Dar, hei, cine se plânge?
Altă săptămână, noi provocări.
Luni – am primit primul set de informații referitoare la consiliile de administrație ale unităților de învățământ din care va trebui să facem parte, comisii speciale sau consilii de administrație ale societăților care sunt deținute de, ați ghicit, Consiliul Local. Eu abia aștept să am două-trei școli din al căror consiliu să fac parte. Din clasa a III-a mi-am dorit asta, să stau în cancelarie (ok, acum va fi o cancelarie online, dar nu se pune), să discut problemele școlii și să spun că nu este hârtie igienică și săpun la toalete. Uite încă o dovadă că nu e niciodată prea târziu să-ți împlinești vise.
Marți – am primit primul calup de documente pentru următoare sedință ordinară de consiliu local care va fi săptămâna viitoare, pe 10.11.2020. Erau vreo 26 de proiecte, fiecare având între 16 și 73 de pagini de studiat. Și-am început. S-a făcut miercuri.