Am cunoscut în ultimul an o mulțime de oameni extrem de implicați, cărora aproape că nu trebuie să le spun ce vreau pentru că ei deja sar să ajute. E valabilă și viceversa, ne completăm cumva și chestia asta aduce valoare oricărei acțiuni. Mă bucură foarte tare faptul că printre oamenii aceștia sunt și vechi prieteni virtuali pe care cu ocazia asta nu numai că i-am întâlnit în carne și oase, dar i-am și cunoscut mult mai bine. Hai că m-am întins cu introducerea, dar trebuia să spun și asta.
De când a început starea de urgență și nebunia asta de virus și-a făcut culcuș și la noi în țară, împreună cu oamenii ăștia de care vorbeam mai sus, am gândit diverse feluri în care am putea și noi ajuta. Inițial ne-am dus cu gândul la categoriile de risc și la felul în care am putea interveni.
Rapid am înțeles că am putea merge în locul lor la cumpărături, am conceput și tipărit niște afișe pe care le-am lipit la scările de bloc din oraș. Au început să ne sune bătrâni și oameni aflați în izolare. Voluntarii le-au preluat comenzile, au mers la cumpărături și le-au livrat produsele. Facem asta în continuare și ne luăm energie din acțiunea asta. Poate într-o zi vă voi povesti mai mult despre oamenii care ne cer ajutorul.
Când eram copil voluntariatul însemna doar să faci fapte bune, fără să aștepți nimic în schimb. Nu mă gândeam atunci la satisfacții, la împlinere… Te striga mamaia Ruxa de la trei, îți arunca pe geam o sacoșă din fâș subțire și ceva mărunțiș și te ruga să-i iei pâine. Voluntar luai banii și sacoșa, le scuturai de praf și alergai la alimentara. Dacă mamaia avea noroc, găseai pâine, schimbai două vorbe cu vânzătoarea și te întorceai. Urcai la trei fără discuție și îi dădeai bătrânei pâinea. Drept mulțumire îți dădea găleata de gunoi să o răstorni în tomberon, să o clătești la cișmeaua dintre blocuri (doamne, ce de povești am cu cișmeaua aia) și să o lași pe scară că vine Gicu de la 4 mai târziu și o duce el sus la ușa babei. Așa fac, sărut-mâna! Eram voluntari.
Aud des în jurul meu “nu am cu ce să mă îmbrac“. Recunosc, acum ceva timp, chiar și în capul meu auzeam des expresia asta. Am luat de atunci câteva măsuri și acum la mine în minte am numai: vai, când voi avea timp să îmbrac cu tot ce am în dulap!? Să vă explic ce am făcut:
Fata despre care vorbesc, după ce ani de zile a arătat impecabil în fața noastră în fiecare zi, dar numai ea știe cu ce efort și chin, pentru sfârșitul acesta de an și-a făcut programare la un salon și speră ca în urma câtorva ședințe cu aparate IPL (impulsuri cu lumină pulsatorie) să nu mai fie nevoie să-și smulgă fir cu fir părul din mustață în fiecare zi. Pe bune, cum să-ți începi zilele făcând o chestie de genul ăsta?! Mi se pare inuman.
Ca să fie clar de la început, mi-aș dori să am o cameră întreagă numai pentru încălțăminte. Atunci sigur totul ar fi mereu în ordine. Nu-i cazul încă, așa că mă văd des nevoită să găsesc soluții de a pune cât de cât în ordine perechile de pantofi, cizme, teneși, you name it, care din păcate nu se vând cu tot cu spații pentru depozitare.
Cunosc mulți copii insulino-dependenți, iar unul dintre ei este chiar în familia mea, v-am mai spus eu despre ea și cu alte ocazii. Azi avem ocazia să facem o bucurie atât acestor copii, părinților lor și medicilor cărora telemedicina le aduce un dram de liniște și o fărâmă de speranță.