Category: mintea cea de pe urma

Ei, acum ai bani! Ce mai aștepți?

Ok, haideți sa lămurim odată chestia asta, că e inadmisibil ca marea majoritate ( adica cca 80% din populația activă a României) să nu facă nimic. Oameni buni, 2% ăștia nu-i dați acum din buzunarul vostru ci, surpriză, i-ați dat deja. Tot ce trebuie să faceți acum e să completați o nenorocită de declarație.  Ei, banii din impozitul plătit de tine pe veniturile anului trecut, sunt acum bine mersi la bugetul de stat și ar putea rămâne acolo. Dar tu ai posibilitatea (mai ai la dispozitie 4 zile, campania se incheie pe 15 Mai) să-ți rupi 2 minute din timpul tău și să:

·         Descarci formularul 230 de pe www.salveazavieti.ro

·         îți treci numele și CNP, îl semnezi și

Continue reading Ei, acum ai bani! Ce mai aștepți?

Unde nu-i cap, vai de cauciucuri

Am o problema și nu stiu cum s-o rezolv. Până când pot ține pe mașină cauciucurile de iarnă?

Anul trecut când ne-am cumpărat anvelopele de iarnă, pe cele vechi le-am aruncat. Am zis: Ducă-se pe pustii că sunt vai mama lor (erau pe mașină de 3 ani), la primăvară cumpărăm altele. Numai că socoteala din iarnă nu se potrivește cu cea din primăvară și uite că a venit căldura și eu n-am bani de caucuri noi.  Adică am tot găsit ce să fac cu banii și am rămas fără gume de vară.

Acum, din ce mai știu și eu, astea de iarnă nu numai că se tocesc mai repede dacă le ții pe mașină când e cald afară, dar nici nu-s bune vara, nu te ajută la drum, la frâne, chestii, trestii. Așa că aproape mi-e frică să merg cu mașina. Bine, chestia asta are și o parte bună, motorină mai puțină, bani economisiți, dar cum aș da-o tot nu-mi iese de 4 cauciucuri. Adică noi le-am aruncat pe toate, înțelegeți? Sau nu, parcă am oprit unul pe care l-am păstrat rezervă, am auzit că așa se face. 😀 

Continue reading Unde nu-i cap, vai de cauciucuri

Atâta timp cât suntem oameni

Am urmărit și eu, ca întreaga omenire de altfel,  situațiile prin care trece Japonia zilele astea. Am început șocant, urmărind live vineri dimineață imagini în care uriașul val tsunami înghițea clădiri, șosele și mașini pline cu oameni care încercau cu disperare să scape fie și în ultimul moment, de catastrofă. Unii au reușit, altii nu. Dacă simpla vedere a imaginilor mi-a făcut foarte rău, mă gândeam cum o fi pentru oamenii ăia să trăiască pe viu semi-apocalipsa asta. Groaznic!

În zilele care au urmat am urmărit știrile, am citit câteva bloguri scrise de români din Japonia care n-au fost încă afectați, dar care sunt acolo aproape, am citit explicații ale specialiștilor despre felul în care afecteaza aerul exploziile care au loc în reactoarele nucleare și am văzut cum romanii nu-s de acord  să ajutăm Japoniei pe motiv că bogații lumi n-au nevoie de ajutor.

Oameni buni, Japonia poate are, poate nu are nevoie de ajutorul nostru, dar dacă noi ca oameni vedem ce se întâmplă acolo și rămânem pasivi, ne mirăm și atât, mai mult, avem impresia că suntem la adăpost de așa ceva, dați-mi voie să spun că atunci nu merităm să ne numim oameni. Să recunoști că nu-i poți ajuta e una, dar să spui că ar trebui să se ajute singuri (ceea ce-s sigură că ei oricum vor face) nu te face pe tine decât să-ți strigi în gura mare neomenia.

Continue reading Atâta timp cât suntem oameni

O pâine cum nu s-a mai văzut

Să vă povestesc azi ceva din categoria avem mașină de făcut pâine, acum ce facem cu ea.

Ne luarăm aseară o mașinărie din asta șmecheră de făcut pâinea în casă. Maxim am zis. Adică cea mai mare, mai frumoasă și mai rapidă. Cea mai renumită. La oferta. 😀

Am ajuns acasă într-un suflet, că ne era foame și cum dădusem banii de pâine pentru următorul an pe mașinărie, aveam de gând  să mâncăm tot aseară ceva copt de ea. Gând nesănătos, ce să zic.

Continue reading O pâine cum nu s-a mai văzut

Care n-ai cauciucuri de iarnă?

Am făcut școala de șoferi acum 17 ani și-am învățat să conduc pe o vreme exact ca asta de afară. Ba am dat și examenul fix pe o vreme ca asta și mi-e greu să cred că Dacia pe care am învățat avea cauciucuri de iarnă.  

Nu spun că sunt un guru al condusului în condiții grele de drum, dar am ceva experiență cu zăpada. Am mers ani de zile cu mașină de la firmele pe la care am lucrat și niciodată acestea n-au avut anvelope de iarnă. În cel mai bun caz aveam gume all seasons. Iarna trecută ajunsesem să-mi fie frică să mai merg pe zapadă cu ele.  Erau ca dracu de tocite, bine ca s-a terminat.

Anul acesta merg pe unde am treabă cu mașina personală, care și ea până de curând a avut cauciucurile din fabrică. Mergea ok, dar recunosc că pe o vreme ca asta n-aș fi avut curaj să urc vreo pantă.

Continue reading Care n-ai cauciucuri de iarnă?

Să nu pierdem timpul…

Trebuie să recunoaşteţi că după aşa un weekend e musai să ne adunăm şi să avem o săptămână plină de reuşite. Adică, dacă nici după o vreme ca asta, în miez de noiembrie, nu sunteţi mulţumiţi, atunci nimic nu vă mai poate mulţumi pe voi.

Lăsaţi în urmă gândul că n-aţi plătit integral ratele, că salariile v-au scăzut şi că pe plan mondial, pentru că au fost multe inunadaţii în China anul ăsta şi nu s-a făcut la ei, chinezii au cumpărat tot bumbacul pe care l-au găsit pe piaţă. Să vedeţi acum scumpiri de haine, chiar dacă ele sunt în magazine de anul trecut şi n-au nici picătură de bumbac în compoziţie. Că aşa-i în tenis!

Mă rog, ziceam să lasam astea în urmă şi să ne concentrăm pe ce trebuie să facem pentru ca grijile de mai sus să nu ne mai bântuie. Să muncim, fraţilor! Nu în plus, nu în afara orelor de program , nu până la epuizare, ci cu plăcere. Să ridice primul piatra acela dintre voi care-i epuizat de muncă, care în timpul programului nu aruncă el şi-un ochi pe blog, twitter sau facebook chiar şi atunci când astea nu au nicio legatură cu felul în care câştigă el bani? Ok şi asta nu-i nimic, că nu  strică să te deconectezi de la muncă măcar 5 minute/ora (mai ţineţi minte ce bine ne făceau pauzele din şcoală?),  problema reală  apare atunci când în timpul orelor de lucru voi doar vă faceţi că munciţi. Nu-mi spuneţi că atât sunteţi plătiţi, atât munciţi, că nu ţine. În felul ăsta pierderea e de ambele parţi. Şi a voastră şi a angajatorului. Tu pierzi timp, iar timpul, cum ar spune Mastercard, e nepreţuit. Iar angajatorul pierde bani. Bani pe care un angajat conştiincios şi capabil i-ar putea câştiga pentru el dacă ar şti să-l motiveze. Sincer, cred că în sistemul motivaţional stau toate problemele românilor. Noi nu suntem din cei care să facă ceva din convingere.  Nouă trebuie să ne dai motive pentru a face ceva aşa cum trebuie. Iar cei care trebuie să ne motiveze sunt preocupati cu altceva. Nimic important. 

Continue reading Să nu pierdem timpul…

A mai fost cineva la bioenergoterapeut?

În continuare mi-e greu să scriu cuvântul ăsta.: bioenergoterapeut. Mă rog, o fi şi el în nomenclatorul de meserii că am auzit că “prezicător” e meserie de acum. Hai care vrea să-i ghicesc?

Revenind, mă duc de vreo 5 zile la bioenr…….eut, cică să-mi tratez unul dintre rinichi care zice ecograful că-i pe ducă. Duca asta nu se făcuse simţită, în sensul că niciodată nu m-a durât nimic. La rinichi mă refer că în rest… numai în cot de câte ori am simţit o durere acută. 😀

E, dacă după prima zi am simţit aşa un fel de energie în plus în tot organismul, după a doua  şedinţă au început să mă doară rinichii. Amândoi. Pe rând. Mă apuca unul, mă durea ce mă durea şi când ziceam că sunt mai rezistentă ca durerea şi i-am venit de hac, se muta în partea cealaltă. Chestia asta a ţinut o zi, cu întreruperi evident. Nu era o durere insuportabilă dar era durere. Atât. Din ziua aia durerea nu m-a mai vizitat şi sper să n-o mai facă niciodată. Doctorul sau cum i se spune bionerg………ului mi-a spus că şansele de recuperare ale rinichiului sunt de 90%.

Continue reading A mai fost cineva la bioenergoterapeut?

Ora de la farmacie

Ştiaţi că se găsesc pastile de cloramină la farmacie?  Ştiaţi că există oameni, mai bine zis femei care au nevoie de ele în octombrie pentru piscină?
Aseară am fost la faramacie să iau un sirop de tuse. Sonia behaie. În farmacie lumea de pe lume, care mai în baston, care ţinându-se de-o falcă, care galben la faţa, etc. Eu ce eram mai răsărită. Eu şi doamna din faţă.

Cum spuneam, lume multă şi necăjită la coadă. Dialogul de mai jos, redat din memorie, desigur, m-a amuzat şi scos din pepeni în acelaşi timp, astfel încât, atunci când am ajuns la casă, pe lângă faptul că arătam la fel de bolnavă ca restul oamenilor de la rând, am luat în plus şi câteva pastile de extraveral. 😀
Farmacista (cu glas numai lapte şi miere): Bună ziua! Cu ce vă servesc?

Clienta (o doamnă corpolentă cu multe brăţări şi geantă+portofel de firmă): Aveţi pastile de cloramină pentru piscină?

Continue reading Ora de la farmacie

Lasă că mă fac eu mare

În glumă sau în serios fiecare dintre noi am spus, cel puţin o dată în viaţă, replica din titlu:

  • La vremea grădiniţei, dacă Gigel colegul de joacă mănca ciocolată nemţească în timp ce tu sugeai un mentosan, îţi ziceai în gând: “Lasă că mă fac eu mare şi atunci îmi voi  lua, din excursia bianuală pe care o voi face in Germania Democrata, multă, multă ciocolată.
  • La generală când colega ta de bancă îşi lua pe sub sarafan blugi trimişi de unghiul ei din State, în timp ce tu îţi luai pantalonii de trening cu două dungi, îţi spuneai în barbă: “Lasă că mă fac eu mare şi atunci voi avea blugi în toate culorile, inclusiv roz”.
  • În liceu ţi-ai dorit mapă la fel ca a colegei Gina dintr-a doişpea, mapă cu dublă închidere, fermoar şi capsă, într-o culoare de fiţe.  (Nu ştiu exact, dar cred sincer că pe vremea când am făcut eu liceul nu exista cuvantul fiţe în limba română 😀 ) Atunci ţi-ai dorit şi tu, ca şi mine, să ai o mapă din aia şi ţi-ai luat angajamentul: “Când voi fi mare voi avea cu siguranţă o mapă gen.”
  • La facultate deja visam cu toţii la case, maşini şi chiar telefoane mobile. Da, pe vremea aia erau mai multe maşini decât telefoane mobile în România, iar cei mai cool colegi ai noştri aveau pagere. 😀 Ăla a fost momentul când ne-am spus: ” cand vom fi mari vom avea maşină străină, casă cu etaj şi telefon mobil”.
  • La primul loc de muncă am văzut cât câştigă patronul şi ne-am gândit negreşit: ” Uite frate cât câştigă ăsta, lasă că mă fac eu mare, îmi fac firma mea şi mă căpătuiesc, fără să mă stresez prea mult.”
  • Lucrezi de ceva timp pentru tine şi vezi că afacerea creşte dar nu în ritmul în care te aşteptai tu, deşi te stresezi mai mult decat poţi duce. Îţi pui pentru prima dată întrebarea ” Oare o să mă mai fac vreodată mare?”  Şi tot pentru prima dată îţi dai seama că nu-i vorba de vârstă, ci de statutul de om mare.

Ieri m-am întâlnit cu cineva care face parte din ultima categorie descrisă mai sus. La sfârşitul discuţiei mi-a spus: “Dacă nici peste doi ani nu mă fac mare o să plec din ţara asta şi-o s-o iau de la capăt în altă parte.” El e genul optimist. Un pesimist ar spune: ” Lasă că se fac copiii mei mari….”

Continue reading Lasă că mă fac eu mare

Soluţia stă în puterea exemplului

Când eram copil vroiam să fiu ori poliţist, ori preşedinte. Mi se părea că pentru a putea face asta, este nevoie ca în toată viaţa mea să nu fac niciun compromis. Să nu am nimic de ascuns, să nu-mi fie niciodată ruşine de faptele mele, să nu mint, etc. Toate astea pentru a putea la un moment dat să fiu un preşedinte (sau un poliţist) pe care nimeni să nu-l poata şantaja. Cu nimic. Un om căruia nu ai ce-i reproşa, era,  după mintea mea de copil, bun pentru a reprezenta şi conduce un popor sau pentru a apăra de răufăcători acelaşi popor. Deşi am încercat să mă ţin de principiile astea (nu spun că am şi reuşit), nu mi-a fost scris să fiu nici preşedinte, nici poliţist. Nu-mi pare rău.

Mă uit la ce se întâmplă în România. Se ceartă poliţia cu preşedintele. Şi noi suntem spectatori latenţi, pentru că nu-i aşa, nu-i treaba noastră. În ţara noastră, se ceartă preşedintele nostru cu poliţia noastră.  În timp ce  în parlament se fură voturi pentru a trece legi. Legi care ne privesc pe noi.

Înţelepţii ne spun că mai bine ne-am concentra fiecare pe părticica lui şi am fi nişte cetăţeni model. Civilizaţi, corecţi, muncitori. Aşa şi? Dacă deja facem asta de când ne ştim şi totuşi în jurul nostru toate o iau razna? Este ok să ne vedem în continuare de treaba noastră în timp ce politicienii îşi fac numărul, mârlanii aruncă gunoiul la întâmplare, pensionarii rămân fără medicamente şi copiii fără educaţie.

Continue reading Soluţia stă în puterea exemplului