De ziua mea

Ca să nu spuneți că n-am scris azi nimic deși sărbătoresc frumoasa vârstă de 41 ani am găsit acum zece minute libere să vă spun două vorbe despre cum mă simt la 41 ani. Impliniți.

În primul rând vreau să vă spun că n-am nicio depresie sau ceva de genul ăsta, mă simt ok la 41 excat așa cum m-am simțit la 28 sau la 35. Diferențele se văd doar pe propectele cosmeticelor folosite și oarecum în prețul lor, dar eu cu mine sunt la fel. Simt că am multă viață înainte, o mulțime de lucruri de făcut și parcă ceva mai mulți oameni care mă sună de ziua mea. 😀

Văd acum (e drept că am și niște ochelari noi) cum lucrurile din jurul meu prind contur și chiar dacă muncesc mai mult decât la 28 și cu mai multă pasiune față de cum o făceam la 35, mulțumirea sufletească la sfârșitul zilei de multe ori de neprețuit.

Continue reading De ziua mea

Lucrătoarea

Femeia își găsise în sfârșit un serviciu bun. La Fabrica de lână pieptănată. Da, nici eu nu știam că există așa ceva. Sau exista. Lucra în schimburi, e adevărat, dar ce mai contează asta când ai stabilitatea unui loc de muncă, ai serviciul aproape de casă (își lua abonament pe o singura linie RATB) și tot ce avea de făcut la fabrică era să supravegheze o mașină mare și veche ce duduia din toate încheieturile (atunci când mergea) și prin care treceau mii de fire de lână.

În prima zi de serviciu un mecanic și șefa de tură i-au explicat ce are de făcut, trebuia să lege repede firele care se rupeau și să cheme mecanicul când intervenea vreo defecțiune la mașină. Simplu ca bună ziua.

În prima zi a legat ațe întruna pentru că cel puțin de trei ori pe minut se rupea o ață. A ajuns acasă epuizată și încrezătoare că mâine va fi totul mult  mai bine. N-a fost așa. E adevărat că ațele s-au rupt mult mai rar, dar asta pentru că mașina s-a defectat și mecanicul a întârziat foarte mult, pentru că avea și el mult de muncă. Din păcate nici zilele următoare situația nu s-a schimbat prea mult, mașina rupea ața mereu și se defecta de câteva ori pe zi, iar mecanicii nu mai apucau decât foarte rar să ajungă și la ea, celelalte lucrătoare îi solicitau și ele, așa că femeia noastră nu avea încotro și trebuia să aștepte. A aflat ea mai târziu că mecanicii aceia puteau fi stimulați cu ceva tărie și poate ar fi ajuns mult mai repede și la mașina ei, dar nu i se părea corect să procedeze precum colegele sale. Așa că aștepta…

Continue reading Lucrătoarea

Patron de microintreprindere

Am sărbătorit (ca pe vremea împușcatului) ziua de 1 Mai prin munca. Bine, fetele din atelier au avut libere trei zile saptamana trecută, așa că am compensat cumva ziua de ieri, dar nu despre asta vorbim, deși o mica legătură s-ar face și de-aici.

V-am mai spus eu cât e de minunată viața de patron de microîntreprindere în România, dar acum parcă iar am intrat în perioada aia în care mă gândesc pentru ce naiba muncim, că de ajuns pe culmile progresului tot nu ajungem. Sunt sigură că dacă făceam ceva distribuție de bunuri lucrate de alții (ceva, orice) am fi avut mai mare succes și mai puțină bătaie de cap, dar nu-i așa, cineva trebuie să și producă ceva, și de vreme ce asta știm să facem, am ales să fim noi ăia care produc. Ăia care se roagă de furnizori să aibă materialele pe care ei le vor, ăia care gândesc modelele și/sau le adaptează fiecărui client în parte, ăia care taie materialul e răspunderea lor și aduc plus valoare fiecărei bucățele de material, ăia care consumă tone de ață și kilometri de elastic, ăia care își petrec zilele și uneori și nopțile și weekend-urile pentru ca dead line-urile să fie respectate, ăia care nu-și țin angajații la ore suplimentare decât dacă aceștia își doresc bani în plus, ăia care încearcă pe cât posibil să țină prețurile sub control, chiar dacă materia primă se scumpește și clienții vor prețuri din ce în ce mai mici, ăia care așteaptă după banii pe produsele vândute, uneori și șase luni, ăia care n-au voie să se supere pe nimeni, ăia care trebuie să-i împace pe toți, ăia care plătesc salarii, dări la stat, impozite  și TVA-uri de zici că toată țara a muncit cot la cot cu ei, ăia pe care nu-i bagă nici-o bancă în seamă atunci când e vorba de împrumuturi (au profituri prea mici deși rulajul e unul bun),  ăia care nu pot da tunuri că nu-ți poți crește capacitatea de producție ca și cum ai aduce mai multe containăre din China, ăia care trimit cadouri de Paște și Crăciun clienților lor, mulțumindu-le pentru că datorită lor afacerea merge.

Ca toată lumea, ar vrea și ei să știe că va veni o vreme în care toate eforturile lor vor fi răsplătite și furnizorii le vor mulțumi că le sunt clienti de ani de zile, angajații își vor da seama că de noi toți depinde ca firma să meargă bine, produsele să fie de calitate și din ce în ce mai căutate, ziua în care clienții vor spune mulțumesc și după ce se vor folosi de produsele acelea, nu numai când obțin prețul ăla ridicol de mic, ziua când băncile îi vor ruga cu linii de credit și ei le vor refuza, ziua în care facturile se vor plati la livrare și mai ales, așteaptă ziua în care statul român își va prețui PRODUCĂTORII.

Au venit sarbatorile!

Aproape că nu mai știu cum se scriu posturile. Nu cred că mi s-a mai întâmplat vreodată să nu scriu sau, și mai grav, să nu deschid laptopul câteva zile la rând. Noroc cu telefonul și internetul de acolo.

Am pronosticat că vom termina lucrul până pe 21, nu s-a întâmplat așa, dar nici nu mai vreau să mai vorbesc despre asta acum. Zilele ce-au trecut, deși au fost extrem de grele, au fost și foarte frumoase, mai ales că zilnic curierul a oprit la poarta mea și mi-a lăsat câte un cadou de la cei cu care am colaborat anul acesta prin intermediul blogului, fie că se cheamă ei Danone, Fares, Disney Channel sau Standout. Le mulțumesc din suflet tuturor!

Cea mai frumoasă zi a fost însă marți când poștașul mi-a adus un plic. Un plic timbrat, cu o adresa scrisa de mână. Un plic care venea de departe, tocmai din Suedia, și conținea cea mai frumoasă urare pe care cineva și-ar dori s-o primească. Îți mulțumesc din suflet, Lia și sper că și la tine în casă e o admosferă de sărbătoare, exact cum e acum la noi. Să fii fericită fată dragă!

Continue reading Au venit sarbatorile!

Ce am invatat traind in Romania

Ce am învățat trăind în Romania?

Am să vă povestesc câte ceva și poate veți trage voi singuri concluziile și vă veți da seama ce-am învățat.

Era o dimineață frumoasă de iarnă și doi copii se uitau pe fereastra casei la fulgii mari de zăpadă ce se luptau să acopere asfaltul gri. În bătălia asta copiii țineau, evident, cu zăpada și cu armata ei numeroasă de fulgi. Sperau ca pe seară să iasă la joacă, să facă un ghețuș pe care să alunece cât mai mult cizmulițele lor noi. Să-și țină echilibru cu mâinile întinse în laterale ca niște aripi subțiri. Să simtă că plutesc pe gheață. Ce fericiți erau că în țara lor exista zăpada!

Altă dată, aceiași doi copii se uitau la bunica lor cum pe cotlonul din curte amesteca cu o lingură mare de lemn în magiunul de pe foc. Toată curtea mirosea a bine, a delicios chiar. Zahărul nu se găsea și bunica hotărâse să le facă  nepoților magiun din recolta celor trei pruni din curte. Știa ea că nepoților le place foarte mult să-și întindă pe pâinea proaspăt scoasă din cuptor, minunata pastă de fructe. Ce bine că bunica putea face minuni din mai nimic!

Continue reading Ce am invatat traind in Romania

40 de zile

De naștere.

Am citit aseară toate articolele publicate din 2008 încoace în data de 31 octombrie. La sfârșit aveam ochii în lacrimi.

Sinceră să fiu, am citit mai mult comentariile voastre  (da, cu unii dintre voi mă întâlnesc pe aici de vreo 4 ani). M-am emoționat, cum altfel, și-am uitat ce am vrut să scriu de ziua asta specială, mai ales că se schimbă prefixul. Voi ați face bine să nu băgați asta de seamă. Asta cu vârsta.

Continue reading 40 de zile

Shit happens

Mă uitam ieri la un film în care doi puști (o fată și-un băiat) încercau să se cunoască povestind fiecare despre el lucruri rele care i s-au întamplat sau pe care le-a făcut. Băiatul spunea că s-a rostogolit cu scheibord-ul,  fata că a căzut dintr-un copac și si-a spart capul, el că a fost martor la o altercație unde s-a tras cu arma, ea că prietena ei a murit împușcată în timp ce mergeau la un club, și tot așa până au ajuns la chestii de genul ”mama are cancer”, unde m-au pierdut definitiv, dar din discuția lor am înțeles ceva. E mult mai ușor să te apropii de un om atunci când știi care-s lucrurile rele pe care le-a făcut.

Evident m-am pus în situația lor și m-am gândit ce-aș fi spus eu dacă ar fi trebuit să recunosc câteva dintre cele mai rele lucruri pe care le-am făcut sau care mi s-au întâmplat. Aș avea așa:

  • undeva pe la 13-14 ani, am lovit cu bicicleta o fetiță în parcul Chindiei din Târgoviște. A fost un moment foarte, foarte nasol, nu doresc nimănui să-l trăiască, eu coboram cu bicicleta o panta și fetița s-a smuls pur și simplu din mâna mamei ei și s-a aruncat în fața bicicletei mele. Din fericire copila a avut doar câteva zgârâieturi și probabil a tras o sperietură zdravănă, dar și eu am fost super-afectată atunci, credeam că sunt un fel de criminal or something. Grrr…
  • A doua ca și intensitate s-a întâmplat când eram mai mică și fost atunci când i-am spart geamul vecinului, poveste spusă, nu mai discutăm.
  • A treia a fost după parerea mea și cea mai gravă, s-a întâmplat prin clasa a-VIII- a și s-a lăsat cu sânge. Am căzut de pe bara pe care noi fetele ne etalam talentele de gimnaste, am căzut, zic, în așa hal încât m-am dat cu gura de bara de jos, iar dinții mi-au ieșit prin pielea de sub buză.  A fost groaznic și s-a lăsat cu urmări, dacă mă uit atentă în oglindă văd și azi locul prin care dinții mi-au perforat  pielea.  Dar dacă voi credeți că asta m-a oprit pe mine din cariera-mi fulminantă de ”campioana blocului” la gimnastică, vă înșelați amarnic.

Continue reading Shit happens

Premiile lunii februarie

Vă spuneam aici cam acum o lună că se vor schimba lucruri pe blog. De unele m-am ținut, de altele nu, la cele mai multe voi reveni imediat ce timpul mi-o va permite.

Știu că azi sunt mucenicii, dar eu acum am timp și acum vă spun următoarele: cele trei categorii de premii pe care voi încerca să le acord în fiecare lună sunt: cel mai activ cititor, adică cel cu cele mai multe comentarii pe acest blog în luna pentru care se acordă premiul; cel mai frumos comentariu lăsat de un cititor pe blog, tot așa în luna pentru care se acordă premiul, ați înțeles voi. Mai caut o categorie că aș vrea să fie trei premii lunar, poate veniți voi cu ceva idei în sensul ăsta.

Și acum câștigătorii lunii februarie sunt: Continue reading Premiile lunii februarie

Patru ierni de toane

Nu știu cum se face că întotdeauna iarna mă apropie mai mult de blog. Vorba aia, am făcut deja trei ierni împreună, asta-i a patra și ceva tradiții trebuie să se fi născut.

Am recitit azi parte din postările din 2008 și-am înțeles că altfel aștepți Crăciunul când mergi la serviciu, și-ar fi cazul să nu mă mai plâng de lipsă de timp, că dacă mă descurcam atunci, cu siguranță mă voi descurca și acum.

În 2009 pe vremea asta îmi luam covor în sufragerie așa din goana mașinii, ceea ce îmi arată că nu m-am schimbat prea mult ținând cont că și anul asta schimb uși și mobilă în prag de sărbători. Nu pot să nu observ că acum cheltuiesc mai mult, cu tot cu criza. 🙁

Continue reading Patru ierni de toane

Normalitatea într-o lume perfectă

Într-o lume perfectă oamenilor le-ar păsa nativ de semenii lor. Într-o lume perfectă nu s-ar plânge nimeni  și noi toți am pune mâna să ajutăm acolo unde putem și mai ales acolo unde ne pricepem. Într-o lume perfectă proiectele de responsabilitate socială n-ar exista. Sau poate ar exista, dar atunci ele s-ar numi simplu, normalitate.

Din păcate nu trăim într-o lume perfectă, ne-am obișnuit să ne obținem cu greu normalitatea, și ne  bucurăm că există companii care dincolo de alte responabilități și-o asumă și pe aceea de a iniția, susține și mai ales finanța programe de responsabilizare socială, care au menirea de a stimula membrii comunităților, de a face trecerea de la modelul cetățeanului care așteaptă ca altcineva să-i rezolve problemele, la modelul cetățeanului membru activ al comunității, care identifică o problemă și găsește soluțiile ca s-o rezolve. Una dintre aceste companii este Rompetrol, despre care vă tot vorbesc de la începutul toamnei, care pentru al treilea an consecutiv a susținut și anul acesta programul de responsabilitate socială Împreună pentru fiecare.

Programul oferă șanse. Dacă ai avea o idee care ar duce la ușurarea vieții în comunitatea din care faci parte, nu ți-ar plăcea să știi că cineva te susține financiar și ție nu-ți rămâne decât s-o pui în practică? Dacă ai avea în orășelul tău de provincie un teren viran, n-ai vrea să ți se ofere șansa de a-l transforma într-un teren sportiv? Anul acesta asta s-a întâmplat la Năvodari, anul viitor se poate întâmpla în oașul tău.

Continue reading Normalitatea într-o lume perfectă