Category: amintiri

Aşa a început

Într-o zi de mijloc de toamnă, în anul 1972, veneam pe lume la dispensarul din comuna Scorţaru Nou din judeţul Brăila şi aveam să fiu prima şi ultima fată a soţilor Nedelcu. La mai puţin de doi ani de la acest eveniment, a intrat în familia noastra Laurenţiu, fratele meu, de naşterea  căruia se leaga primele mele amintiri.

Revăd parcă şi azi ghemul acoperit cu pled subţire (frate’miu s-a născut vara) pe care mama l-a aşezat cu grijă în patul mare din camera de zi, în care până atunci eu fusesem stăpână. Veneau vecinii şi rudele la noi, treceau toţi prin dreptul puiului de om, se mirau, zâmbeau şi îi băgau copilului, dupa cum era obiceiul, câţiva bănuţi în pliul scutecului. Nu, nu eram un geniu, am aflat mult mai târziu că ăia erau bani. 😀

Din celălalt capat al patului, de unde urmăream scenele astea, m-am mişcat încet-încet, până am ajuns să ating  cu picioarele copilul şi-am început să-l împing uşor către marginea patului. Un pic, încă un pic, până m-a văzut mama şi cu un glas dojenitor mi-a spus: “Nina, ce faci puiul mamei? Nu-l mai împinge că-l dai jos, e mic şi el şi-i frăţiorul tău.” Aveam de pe atunci răspunsuri pentru toate şi i-am spus mamei foarte revoltată: ” Tu nu vezi că n-am loc? N-am loc de el. Ia-l de aici!” Mama a zâmbit şi l-a luat.

Continue reading Aşa a început

Poveşti de absolvire

Miruna povesteşte despre emoţiile simţite la banchetul de la sfârşitul clasei a opta şi ne invită la depănat amintiri din anii aceia uitaţi, în care noi eram centrul universului şi nimic mai grav decât un subiect neprietenos în teza de la mate nu ni se putea întâmpla.

Am avut noroc de colegi adevaraţi, transformaţi uşor în prieteni pe viaţă atât la generală cât şi la liceu. La facultate nici nu mai aduc vorba, locuiesc de 13 ani cu unul dintre  ei. 😀

Şi totuşi colegii din generală sunt cei la care îmi zboară gândul când mă gândesc la  absolvire. La primul nostru banchet adevărat, organizat în sala de sport transformată în sală de bal, la rochia prăzulie făcută pe datorie de vecina mea croitoreasă. Pe datorie, adică mi-a spus că vrea să i-o plătesc la primul meu salariu. Aşa am făcut. 🙂 La pantofii cu frunză pe care mama înca îi păstrează şi la ondulatorul acela de păr care-ţi ardea invariabil pletele  şi era cunoscut sub denumirea popular-germanică de drot.

Continue reading Poveşti de absolvire

Hai cu mutatul

De când mă ştiu, m-am mutat o singură dată mai serios aşa. Adică am plecat din apartamentul unde strânsesem câte şi mai câte şi am venit să stau o vreme (doar până termin facultatea 😉 ) la Sorin. Da, exact, despre soţul meu vorbesc.

Cum credeţi că se muta un student pe vremea aia? Păi ce, apelează el la firme specializate pentru transport mobila? Are el un plan în ceea ce priveşte mutarea? Nu. Sau cel puţin, eu n-am avut.

Mai era o lună şi jumătate până la licenţă şi proprietarul apartamentului în care locuiam ne-a anuntat ca trebuie să eliberăm casa, pentru că i se întorcea fata din străinătate şi era casa ei. 🙁

Continue reading Hai cu mutatul

Balul bobocilor

Pe masură ce trece timpul, amintirile se înmulţesc. Pe măsură ce se înmulţesc cele mai vechi tind să se piardă sau în cel mai bun caz să rămână undeva într-un colţ permanent de memorie. De aceea uneori e bine să ne amintim de câte-o întâmplare din asta, care nu are legatură cu nimic, dar care la momentul producerii ei a avut un efect foarte puternic asupra noastra, a celor care erau de faţă, dacă şi acum, după circa 15 ani, amintirea asta ne strâneşte hohote de râs. Să vă spun:

Era în toamna anului 1989 şi pentru că eram clasa a unsprezecea ne revenea nouă deosebita placere de a organiza balul bobocilor în liceul Economic din Târgovişte. O, ce bucurie pe băieţii din clasa noastră, trei la numar. 😀 Am mers din clasă în clasă şi am făcut preselecţia pentru fete, luând în calcul strict criteriul frumuseţe. Mare greşeală.

În ziua balului, când noi juriul, cam ştiam pe cine vrem să alegem miss (oare nu-i aşa la orice concurs de frumuseţe?), preferata noastră a apărut la concurs, încălţată cu cei mai urati pantofi posibili, cu care totuşi poate ar mai fi avut o şansă la coroana, dacă încălţările ar fi fost măcar curate. Dar nu, tot colbul străzii şi noroiul ploilor trecute, pentru că nu căzuse picătură de curând, era pe botforii ei. 🙁

Continue reading Balul bobocilor

Noi

Ieri am primit pe mail de la coana zoitzica un text care mi-a placut mult. Initial am avut impresia ca l-am mai citit, dar imediat mi-am dat seama ca nu, nu l-am mai citit, doar l-am trait, de la inceput pana a sfarsit. 🙂

Redau textul asa cum l-am primit, si cu scuze pentru autorul necunoscut, va spun ca oricare dintre cei care se regasesc in el, l-ar fi putut scrie fara doar si poate:

Noi, cei nascuti la inceputul anilor 50, 60 si cei nascuti in anii 70, vedem acum in anul 2010 cum casa parintilor nostri este de 50 de ori mai scumpa decat atunci cand au cumparat-o si realizam ca noi o sa platim pentru casele noastre in jur de 50 de ani. Avem amintiri despre primii pasi pe luna, despre razboaie sangeroase, avem cultura generala, pentru ca asta insemna ceva o data.

Continue reading Noi

8 Martie atunci şi acum

Trebuia să aducem fiecare câte 10 lei şi să ne îmbrăcăm în pionier. Făceam poze din alea ovale, de care văzusem că-şi pun oamenii pe cruci în cimitire. Da, când eram mici ne plăcea să ne uităm la pozele de pe cruci, în timp ce bunica era în biserică la slujbă.

Revenind, la şcoală venea un fotograf pentru a ne face poze ovale, pentru ziua mamei. Neapărat îmbrăcaţi în costume de pionier. Asta era, probabil, culmea eleganţei.

Ţin minte că într-un an, Laurenţiu (fratele meu) luase, cu o zi înainte de poză, o căzătură care-i lăsase un semn, cât toate zilele, pe nas. De ce ar fi vrut o mamă să primească de  8 martie o poză cu copilul ei mutilat şi îmbrăcat în pionier?

Continue reading 8 Martie atunci şi acum

Feţe fără nume

Până pe la 20 de ani, recunoşteam la prima vedere orice om cu care făcusem vreodată în viaţa mea cunoştinţă. Ştiam după nume  toţi colegii de grădiniţă, după nume şi prenume, plus locul ocupat în bancă, toţi colegii de clasă din  generală şi liceu. Recunoşteam pe stradă orice elev din şcoala noastră sau de prin zona în care locuiam şi eram contrariată de fiecare dată când auzeam “Ah, îl cunosc, dar nu ştiu de unde.” Gândeam la vremea aia şi probabil că nu greşeam prea mult: “Doamne, ce retard, cum să nu mai ştii de unde cunoşti un om?!”

Îmi mai aminteam, aşa în linii mari, cam ce am făcut mai important în fiecare an al vieţii mele, începând cu varsta de 4 ani, când m-am mutat de la Brăila la Târgovişte şi am început grădiniţa. Ceva gen, la 5 ani am fost prima dată la mare, la şase ani am fost la prima (şi ultima) prezentare de modă din viaţa mea, etc… 😀

Bunnn. Anii au trecut şi treptat am început să uit lucruri.

Continue reading Feţe fără nume

13 ianuarie

In Targoviste stateam la bloc. 33B. Vis a vis de blocul nostru era un altul. 33A. Stateam la etajul trei si numele nostru de familie era Nedelcu. In blocul celalalt la etajul trei, intr-un apartament pozitionat fix ca al nostru, era o alta familie al carui nume de familie era tot Nedelcu.

Va dati seama ca toate scrisorile noastre se duceau la ei si majoritatea scrisorilor adresate lor veneau la noi, da?

Cand m-am mutat acolo in bloc (aveam vreo 10 ani), printre primele prietene pe care mi le-am facut a fost Adriana Nedelcu, Anduţa, cum ii spuneam noi. Era o fetita lunga si desirata, bronzata frumos in cantonamentul petrecut la mare. Facea baschet si era un pivot excelent. Era un fel de lider al copiilor din fata blocului. Daca Anduţa zicea ca jucăm castel, apăi asta jucam.

Continue reading 13 ianuarie

Ninsoarea atunci şi acum

Mama ne luase la fiecare câte o pereche de izmenuţe şi câte-o bluză de piele călduroasa. Ne îmbrăcasem cu ele şi stăteam în căldura artificială a bucătăriei de bloc, privind  lung pe fereastră. Ningea. Ningea cum nu mai văzusem niciodată până atunci. Ne ţineam nasurile lipite de geamul aburit şi priveam afară la natura dezlănţuită. Şi-am fi rămas în poziţia aia mult timp, daca n-ar fi apărut din albul zăpezii, căciula roşie. Era jos, în faţa noastră. Acoperea un cap cu păr negru, drept si venea în completarea unui paltonaş gri. Apreschiurile albe şi blugii aduşi din Germania completau ţinuta. Nu mi-a fost greu s-o recunosc, era prietena mea, Corina. Era oarecum straniu pentru mine, ce căuta acolo?

 Ea nu a stat ca noi la fereastra să priveasca ninsoarea, ea a ieşit afară să dea piept cu ea. Avea în mână un bulgăre cu care ne făcea semn să coborâm şi noi. “Haideţi afară! Se vede totul mai frumos de aici. Veniţi să ne jucăm cu zăpadă!”   Ne-am întors feţele către mama, care trebăluia prin bucătărie şi i-am cerut voie să ieşim la joacă.  A încercat să ne oprească, ne-a spus că-i vreme rea, că e mai bine în casă, însă n-a fost chip. S-a înduplecat mai ales când a văzut fesul roşu. Ne-a îmbrăcat bine şi ne-a spus să fim cuminţi. “Când veţi simţi că vă e frig să veniţi în casă.” a mai apucat să strige în urma noastră. Nu, nu era la modă ca parinţii să iasă cu copiii afara la joacă. 😀

Odată ajunşi în stradă, am realizat că zăpada e mult mai reală de cealaltă parte a geamului. Ne-am jucat până s-a înserat, fără să simţim o clipă frigul. Am făcut oameni de zăpadă, canapele din zăpadă, derdeluşuri şi gheţuşuri, bătăi cu bulgări şi în tot timpul ăsta, a continuat să ningă. Aveam 9 ani. A fost cea mai frumoasă zi petrecută în zăpadă, pe care mi-o amintesc.  O urmează la mică distanţă, ziua în care am învăţat să schiez, dar asta e altă poveste. 😀

Continue reading Ninsoarea atunci şi acum