Am scris, cu foarte mulți ani în urmă, într-o revistă la care făceam un internship, un articol despre azilurile de bătrâni. Desigur, era vorba despre un vis de-al meu, ca atunci când voi ajunge la vârsta pensionării, să stau împreună cu prietenii de-o vârstă cu mine, într-un loc minunat, unde să ne simțim ca într-un fel de vacanță continuă la 4 stele. Asta e în continuare ceea ce îmi doresc pentru bătrânețea mea, doar că pot vedea acum situația din mai multe unghiuri.
Ca să stabilim de la început o chestie, există foarte mulți oameni care au nevoie să fie supravegheați și îngrijiți permanent. Asta este un fapt. O discuție de maxim o oră cu cineva care se ocupă de fenomenul ăsta și-o vizită într-un centru de îngrijire, vă va lămuri și veți înțelege că avem nevoie în primul rând de multe resurse umane de calitate și apoi avem nevoie de resurse financiare, pentru a face față fenomenului.
Știu sigur că există în România, și chiar în București/Ilfov, locuri în care bătrânii stau unii cu alții și se simt bine. Sau măcar le e un pic mai bine decât să-și petreacă ultimii ani din viață singuri și neputincioși într-un apartament la etajul 8. Și mă refer exclusiv la cei care nu pe nimeni. Pentru cei care încă au familii, există și alte feluri de ajutor, de exemplu, tocmai a fost publicată în Monitorul Oficial legea propusă de colega mea, Oana Țoiu, acum doi ani (dap, atât durează în cazurile fericite să fie promulgată o lege propusă de USR). E vorba de legea prin care cei care doresc își pot acum suspenda contractul de muncă pe durata îngrijirii celor dragi și se pot dedica îngrijirii acestora angajându-se ca asistent personal pentru apropiații aflați în suferință, fie că vorbim de un părinte, un copil, un frate, o soră sau un partener de viața.
Dar dacă e să vorbim strict despre persoanele instituționalizate, ei bine, am fost în viața mea în mai multe astfel de centre, ba mai mult de atât, aș vrea să fac aici o paranteză să vă povestesc cum chiar în Voluntari există un centru de îngrijire bătrâni cu dizabilități, copii cu dizabilități (are mai multe domenii în care oferă sprijin, chiar și dezalcoolizare), unde copii mei (care au făcut școala la Liceul Waldorf) au făcut voluntariat în timpul liceului. Se duceau acolo cu autobuzul și vreme de câteva ore petreceau timp cu un bătrân sau un copil cu dizabilități. A fost pentru ele o experiență incredibil de importantă pentru felul în care au văzut mai târziu suferințele bunicilor, nevoia lor de a petrece timp cu nepoții, dar și pentru felul în care se raportau la ceilalți copii și oameni în vârstă pe care-i întâlneau. Și azi, aproape 10 ani mai târziu, ele vorbesc cu drag despre oamenii întâlniți acolo, beneficiari ai centrului și angajați deopotrivă.
Revenind la experiențele mele, nu știu cum vă imaginați voi, dar în centrele astea nu e niciodată liniște. Bătrânii sunt dificili și au îngrijitoare preferate, nu vor să fie spălați decât de Flori, medicamentele nu le vor decât date cu mâna ei de doamna Mari sau direct de domnul doctor, mâncarea nu-i tot timpul pe placul lor, deși săptămâna asta supa de vită e bună și săptămâna viitoare nu mai e. Farfuriile zboară de pe mese, colegii de cameră se ceartă și se împacă zgomotos mai ceva ca doi frați adolescenți, hainele se rătăcesc la spălătorie și asta-i o tragedie, iar infirmiera de pe etajul doi e în medical, are probleme cu spatele. Da, nu curge lapte și miere în niciunul din centrele de îngrijire, la fel cum nici în familiile numeroase nu-i liniște absolută e bine să fim conștienți că așa stau lucrurile. Cu toate astea…
Ceea ce am aflat săptămâna asta că se întâmpla în niște locuri unde și Primăria Sector 3 plătește lunar sume de bani pentru persoane din sectorul nostru fără aparținători ”îngrijite” acolo, pentru că centrele DGASPC sunt pline, dar avem obligația de a le asigura și acestor oameni o viață și o îngrijire decentă, m-a cutremurat. Mi se pare că am coborât în timp, în anii 90, atunci când imagini cu orfelinatele groazei din România au făcut înconjurul lumii. M-am simțit fizic rău câteva zile, efectiv nu înțeleg cum au putut să ne prostească în felul ăsta. Adică din toate centrele din lume, cum l-a ales DGASPC Sector 3 fix pe asta? La noi organele de control nu există și am ajuns să bagatelizăm ilegalitățile. În toată țara, dar mai ales în Sectorul 3.
De data asta n-a fost vorba că te-a enervat un bătrân și-l lași fără duș o seară, nici nu-i vorba că și-a aruncat mâncarea și nu-l mai scoți în curte în dimineața asta, nu, nu, nu. E vorba de călcatul în picioare a demnității umane. Efectiv mintea mea nu poate concepe că azi, în apropierea capitalei, un om își mănâncă nasturii de la bluză de foame. Încerc să cred că nu ăsta a fost motivul. Cred că acel om avea nevoie și de o altfel de îngrijire. Că-i trebuie ajutor la fel cum îi trebuie hrană. Că are nevoi mai complexe decât evaluatorii lui (dacă au existat) au crezut. Și aici ajungem iar la faptul că resursele umane de calitate ne lipsesc. Pentru că educație.
Vorbim despre o nevoie a societății greu de manageriat, dar nu imposibil. Și dacă resurse financiare poți, mai greu, sau mai ușor, obține, resursele umane nu există în prezent sau sunt foarte greu de găsit. Deși pare o muncă fizică și psihică grea (chiar este), oamenii cu vocație, cu adevărat empatici, cărora le face plăcere să aducă bucurie sau să aline suferințele altor oameni trebuie să existe pe acolo pe undeva. Trebuie neapărat găsiți, poate nici măcar nu știu că e nevoie de ei în locuri din astea care chiar contează. Mai ales că nu suntem educați de mici că e nevoie și de asta. Că aproape toți vom avea nevoie de o astfel de îngrijire la un moment dat. Da, știu, nu tu, noi ceilalți.
Se va schimba ceva după descoperirea nenorocirii ăsteia? O vreme da, vor fi cu toții speriați că le vin controale și se vor purta civilizat o vreme. O lună-două. De la punctul acesta înainte, depinde de noi (specialiști, popor, autorități, politicieni) să încercăm să îndreptam lucrurile.
- În primul rând să fie judecați și pedepsiți corect vinovații de la Voluntari, pe măsura gravității faptelor lor.
- Să permitem voluntarilor, ONG-urilor si organizațiilor de monitorizare accesul în aziluri și centre de îngrijire.
- Să punem la dispoziția beneficiarilor un mecanism de raportare și sancționare a abuzurilor (un fel de telefonul copilului).
- Să revizuim mecanismul de atribuire a autorizațiilor centrelor de îngrijire, de pregătire și evaluare a personalului.
- Și am lăsat la urmă cea mai importantă măsură pe care o consider eu necesară, să creștem resursa umană de calitate.
Dacă aș fi Ministrul Educației aș propune o campanie media smart pentru a prezenta meseriile în care ducem lipsă de personal calificat și specializat, aș face cunoscute școlile postliceale /liceele/ școlile de meserii sau învățământ dual care oferă astfel de cursuri, aș urmări îndeaproape curricula, felul în care se desfășoară cursurile acolo, aș monitoriza cadrele didactice și aș încuraja copiii să să-și urmeze instinctele și chemările către aceste domenii, că altfel vom deveni curând o țară plină de cosmeticiene cu 2 săptămâni de curs și vânzători la Mega fără bac.
Și că tot a venit vorba de promovare, avem noi la Sectorul 3 aprobate 30 milioane pentru publicitate. sunt proaspete, de săptămâna asta. Și da, s-au aprobat toate toate nenorocirile de pe ordinea de zi de care vă ziceam săptămâna trecută, mai puțin terenul de 3 milioane de euro. Pe acela am reușit să oprim, dar capitalurile sociale și creșterea de papagali pe firmele primăriei au trecut. Și apoi ne întrebăm toți, cum naiba am ajuns să nu ne mai pese de oameni?
Mai avem de parcurs 67 de săptămâni. Să fim bine cu noi și cu ceilalți!