Am scris, cu foarte mulți ani în urmă, într-o revistă la care făceam un internship, un articol despre azilurile de bătrâni. Desigur, era vorba despre un vis de-al meu, ca atunci când voi ajunge la vârsta pensionării, să stau împreună cu prietenii de-o vârstă cu mine, într-un loc minunat, unde să ne simțim ca într-un fel de vacanță continuă la 4 stele. Asta e în continuare ceea ce îmi doresc pentru bătrânețea mea, doar că pot vedea acum situația din mai multe unghiuri.
Ca să stabilim de la început o chestie, există foarte mulți oameni care au nevoie să fie supravegheați și îngrijiți permanent. Asta este un fapt. O discuție de maxim o oră cu cineva care se ocupă de fenomenul ăsta și-o vizită într-un centru de îngrijire, vă va lămuri și veți înțelege că avem nevoie în primul rând de multe resurse umane de calitate și apoi avem nevoie de resurse financiare, pentru a face față fenomenului.
Știu sigur că există în România, și chiar în București/Ilfov, locuri în care bătrânii stau unii cu alții și se simt bine. Sau măcar le e un pic mai bine decât să-și petreacă ultimii ani din viață singuri și neputincioși într-un apartament la etajul 8. Și mă refer exclusiv la cei care nu pe nimeni. Pentru cei care încă au familii, există și alte feluri de ajutor, de exemplu, tocmai a fost publicată în Monitorul Oficial legea propusă de colega mea, Oana Țoiu, acum doi ani (dap, atât durează în cazurile fericite să fie promulgată o lege propusă de USR). E vorba de legea prin care cei care doresc își pot acum suspenda contractul de muncă pe durata îngrijirii celor dragi și se pot dedica îngrijirii acestora angajându-se ca asistent personal pentru apropiații aflați în suferință, fie că vorbim de un părinte, un copil, un frate, o soră sau un partener de viața.