Săptămâna asta avem un altfel de jurnal:
Într-un colț o fată blondă cu buzele remodelate plânge în liniște, după ce o cartelă de telefon oferită de un operator din România a ajutat-o să afle știri despre cei rămași acasă. În spatele sălii câțiva copii se joacă și chicotesc într-un loc amenajat și proaspăt igienizat, de parcă abia au luat micul dejun, deși ceasul mare din sala de așteptare a Gării de Nord arată ora 1:36. O voluntară ,pe fața căreia se citeau toate cele 15 ore de când se afla acolo, aranjează, cu grijă și experiență de acum, pe o masă mare gustările pentru următorul grup de refugiați.
Cele 5 rânduri de scaune așezate special pe zone de intimitate de voluntari sunt acum aproape pline. Femei, copii și un singur bărbat. Nu-i știm povestea, nu judecăm. Pe primul rând, doi copii extraordinar de frumoși, o fată și-un băiat, stau triști și privesc în gol ținându-se de mână. Au circa 11 ani și mama lor încearcă să găsească o soluție pentru familia lor, în timp ce copiii se gândesc probabil la ce au lăsat în urmă și stau de câteva ore într-o poziție în care noaptea n-ar trebui să fie nevoit niciun de pe planetă să stea. O doamnă de la Crucea Roșie ne sugerează să le ducem două ouă Kinder, poate asta îi va scoate din starea în care se află. O altă doamnă ne spune că noaptea copiii n-ar trebui să mănânce ciocolată. Ignorăm ultimul sfat și le dăm copiilor câte un ou. Zâmbesc instantaneu și își fac de lucru cu oul. Mi-era teamă că sunt prea mari pentru jucăria din ou. Nu sunt.
O mamă cu un bebeluș de câteva săptămâni e, după părerea mea, cea mai optimistă persoană din cameră. Își strânge bebelușul la piept și privește cu niște ochi minunați către întreaga încăpere. Din privirea ei parcă pot citi mulțumirea momentului că este acum aici, că pentru ea și bebeluș a fost și mai rău pe drumul ăsta, că acum era într-un moment bun. Pătură, are nevoie de o pătură pentru patul de campanie lângă care s-a așezat. S-ar putea odihni acolo câteva ore dacă ar avea o pătură. Deschid stația și întreb de unde pot lua o pătură. O voce suavă îmi spune că au la sala 1. Noi suntem în sala 4. Alerg la 1 și primesc două pături. Sunt nopți bune în Gara de Nord. Mă întorc și ofer una din ele mamei optimiste. Îmi zâmbește, ia pătura și se uită spre copil. De aici se descurcă ea.
În sală se face dintr-o dată liniște. A intrat un interpret, o fată mică cu o geacă mare și o voce caldă dar extraordinar de fermă. În momentul în care a început să vorbească și oamenii din încăpere să-și recunoască graiul, lacrimile au încetat să curgă, ochii s-au mărit de atenție și niciun cuvânt al traducătoarei nu trecea neobservat. Le spune refugiaților: Bine ați venit în România! Suntem aici să vă ajutăm! Și le expune pe scurt opțiunile pe care le au, îi învață cum pot ajunge la aeroport, cum își pot lua bilete gratuite de tren către destinații din Europa, cum se pot stabili aici la noi. Le mai spune că pot rămâne în sala atât cât își doresc, dar și că pot merge să se odihnească mai bine în locurile care oferă cazare pentru refugiați.
Când translatorul se oprește din vorbit, majoritatea oamenilor din sală știu exact ce au de făcut. Cine nu știe încă, poate apela oricând la un traducător care să-i ajute. Oamenii ăștia sunt baza. Și sunt voluntari. Unul ne spune că și-a luat special o căciulă ucrainiană ca să le câștige încrederea mai ușor. Nu știu cum e pentru alți oameni, dar pentru ceilalți voluntari și pentru ucrainieni, interpreții sunt eroi. Stau uneori și câte două ore cu un singur grup pentru a se asigura că oamenii știu ce au de făcut în continuare.
Prin stație vine un mesaj simplu: în 20 de minute vine un grup de 20 de refugiați cu un autocar. Vă rugăm pregătiți locuri pentru ei! Voluntarii din toate sălile se pun în mișcare. La noi vor veni 7. Două grupuri. Avem locuri.
Undeva în spate copilul Ivan stă lângă iguana lui. A acoperit-o cu o bluză, că e noapte și animăluțul ar trebui să doarmă. Il întreb cum o cheamă și el îmi răspunde. Nu înțeleg. El repetă. Chiar atunci în sală intra un domn de la o firmă de transporturi. Are de făcut un anunț: La ora 4 pleacă un autocar spre Italia. E cineva de aici care vrea să meargă către Italia?
E nevoie de câțiva voluntari care să însoțească două grupuri la autocar. Grupurile pleacă.
O mămică cu fetița ei, intrate recent în sală vor să meargă la toaletă. Primul drum trebuie să-l facă însoțite de un voluntar. Plec cu ele. Când ne întoarcem aflăm că din sală au dispărut lucruri. Un grup de hoți care operează frecvent în gara de nord au intrat în sală cu pretextul că vor o cafea să se încălzească și au plecat cu câteva lucruri personale ale voluntarilor.
Traducătorea le spune refugiaților să-și verifice bunurile și să fie atenți la bagaje. Ca și cum nu aveau destule de făcut, voluntarii se mobilizează și găsesc bunurile furate, prind hoții și merg la poliție să facă plângere și să dea declarații. Nu înțelegem de ce, banda asta care e cunoscută de poliția gării că se ocupă cu asta, nu e anihilată.
Încep să vină grupuri de refugiați însoțiți de români care urmează să plece cu trenul de dimineață către Budapesta și care au fost câteva zile găzduiți de români. Își iau la revedere de la gazdele lor ca de la niște rude pe care urmează să nu le mai vadă o vreme. Acesta este un tablou greu de descris. Practic, în 99% din cazuri acești oameni nu se vor mai vedea niciodată, deși acțiunile unora dintre ei au influențat mult viețile celorlalți.
În sală începe forfota de dimineață. Gara se animă, parte din refugiați pleacă mai departe încrezători și mulțumind pentru găzduire. Schimbul de zi al voluntarilor se prezintă la datorie. Cei de noaptea predau locul noilor veniți. E o rotație care are loc zilnic și e deja rutină. O fetiță care tocmai a primit o jucărie de pluș de la un voluntar întreabă timid dacă o poate păstra. Sigur că poate!
Fata blondă din colț plânge în continuare. Are de stat două zile în București și nu vrea să meargă nicăieri, vrea să aștepte ca timpul să treacă, acolo în sală, pe locul ei, cu voluntarii ei care acum îi știu povestea. E obosită și plânge, dar va fi bine.
A fost o experiență incredibilă. Chiar n-aș fi putut să vă povestesc despre lucrurile mărunte care s-au întâmplat săptămâna asta în Consiliul Local. Probabil săptămâna viitoare voi face o trecere în revistă și pentru săptămâna asta.
Și ca să închei tot cu o poveste despre refugiați, o fată ne-a spus ieri pe un grup de ajutor că a auzit un copil ucrainian spunând: mami, când se termină vacanța asta în care am plecat, că mie nu-mi place?
Mai avem de parcurs 135 de săptămâni. Să fim bine!