Citeam zilele trecute niște posturi de pe blogul acesta de prin 2009 (era acolo ceva legat de copilul Iulia și copilul Sonia care erau atunci în clasa a III-a, a trecut ceva timp ținând cont că acum sunt într-a IX-a) și m-a izbit calendarul postărilor de atunci, nu era zi în care să nu fi scris câte ceva. Am văzut apoi calendarul posturilor din decembrie și mi-a venit să plâng. Șapte articole. Seven. Sette. Sieben. Nici în ianuarie nu stau mai bine și timpul trece. Aproape că aud ceasul ticăind.
În apărarea mea pot spune doar că sunt în atelier de la 8 dimineața până la 8,30 seara cinci zile pe săptămână ( am început deja lucrul și după amiaza cu o echipă de oameni, so…), legăturile mele cu netul se pierd încet, încet, însă nu vă imaginați că scăpați de mine definitiv, că nu va fi așa.
E drept că seara când intru în casă nu văd decât dușul și patul, dar măcar o dată la două zile apuc să mă gândesc: n-am scris nimic nici azi. Și-mi fac mustrare în gând și-mi promit că a doua zi voi fi mai harnică și voi scrie. A doua zi nici măcar mustrare nu-mi mai fac.