Month: February 2015

A trecut saptamana

Nici nu știu cum a trecut săptămâna asta (am impresia că, dacă cuiva i-ar veni ideea să verifice, pe blogul ăsta exista deja expresia asta scrisă de vreo 20 de ori). Păcat. E timp ce nu se mai întoarce, ar spune un necunoscător. Eu însă nu voi plânge niciodată după timpul trecut. Mă interesează mai mult viitorul, oricât ar fi el de scurt lung.  Așa că în săptămâna ce tocmai s-a încheiat, eu am făcut o mulțime de lucruri. Ia să vedem:

  • Am renunțat la tentativa de dietă pe care voiam s-o țin, recunosc a fost extrem de ușor.
  • Am terminat o comanda cu care ne luptam de la începutul lui ianuarie și care mi-a stat pe creier până s-o vad ambalată în cutii.
  • Am plătit către statul român numai săptămâna asta 2650 +1625 = 4275 lei, iar de la începutul anului s-au adunat deja în jur de 20000 lei, și gândiți-vă ca au trecut dor doua luni din 2015. Bineînțeles că sunt într-o mică depresie legată de faptul că pe an plătesc mai mult de un miliard vechi la stat, bani făcuți cu mare, mare greutate, ca să aibă ei ce fura. Cum care ei?
  • N-am fost în stare să-mi duc copilele să-l vadă pe James Arthur, care s-a găsit să vină în București fix acum când n-au ele vârsta potrivită pentru cluburi.
  • Mi-am rupt două unghii (țin la unghiile mele foarte mult) și din cauza asta voi avea probabil vreo trei săptămâni o manichiură de școlăriță de prin anii 80.
  • N-am citit nimic (mă refer la beletristică, nu la facebook și bloguri), pentru că am numai tâmpenii de cărți scrise parcă pentru retardați, nu mă întrebați cum le-am ales.
  • Am mâncat cea mai bună plăcintă de praz din câte există (nu-i ca și cum le-aș fi încercat eu pe toate, dar asta a fost extrem de bună) făcută după o rețetă învățată de mama de la televizor.
  • Am avut joi seara o cină târzie gătită împreună cu finii noștri, și mi-ar plăcea să păstrăm obiceiul. Să avem o seară din săptămână în care să mâncăm alături de prieteni, să fie așa un fel de joia deschisă, cine vrea să vină la noi joia pe la opt și jumătate seara, să stabilim împreună un meniu, să-l cumpărăm și să-l gătim. Bineînțeles că apoi tre’ să-l și mâncăm, dar la asta nu cred că se dă cineva înapoi.

Continue reading A trecut saptamana

Copii mari, probleme mari

Ieri am avut o discuție cu niște blogărițe, după care mi-am amintit că eu nu mai sunt chiar una dintre ele dacă scriu aici o dată pe lună. Așa că m-am gândit să scriu. Mai mult decât atât, m-am gândit să vă cer părerea într-o chestiune legată de copiii noștri. Voi cum ați proceda în astfel de cazuri?

  1. Copilul vostru, o fetiță de 14 ani, este agresată verbal aproape zilnic de un coleg ce pare în ochii celorlalți, și mai ales al profesorilor, copilul model. Fetița nu se plânge zilnic de asta, a înțeles că asta-i viața, nu poate fi înconjurată numai de prieteni, dar îți spune din când în când că nu prea mai poate să-i înghită insultele, care între timp s-au transformat în amenințări. Ce faci?
  2. Copilul vostru, o fetiță de 12 ani, participă împreună cu un grup de colegi la un proiect pentru școală, proiect ce implică cumpărarea de chestii, transformarea lor în mărțișoare, și apoi vinderea acestora, astfel încât copiii să obțină profit. Fetița se implică trup și suflet în proiectul acesta, te pune să-i cumperi tot felul de materii prime, se întâlnește cu echipa ei și meșterește mărțișoarele, se ocupă și să vândă din ele, își pune la bătaie toate cunoștințele, se bucură când vede că se strâng bănuți din munca lor, până într-o zi în care o altă fetiță din grup hotărăște că fetița ta trebuie dată afară din grup. Îi spune asta răspicat în față și îi cere să plece. Te trezești cu copilul acasă plângând. Ce faci?
  3. Copilul vostru, tot o fetiță, de 13 ani de data asta, merge la școală și poartă la ora de sport, doar la ora de sport, niște pantaloni de trening cu turul ușor lăsat. Nu șalvari, nu pantaloni cu turul până aproape de genunchi, ci ușor lăsat, cam cum erau izmenele bunicului meu. Ok, voi nu aveți de unde să știți cum erau izmenele bunicului. În fine… Profesorul de sport nu are nicio problemă cu asta, directorul școlii, cu care copil s-a întâlnit și a schimbat câteva cuvinte înainte de oră, nu are nicio problemă cu asta, numai doamna dirigintă decide că pantalonii nu-s ok și îi face fetei o poză pe care o afișează în școală la panoul rușinii. WTF, nu știam că școlile au un panou al rușinii! Revenind, ce faci?

Mi-ar plăcea tare mult să vă aflu părerile, eu știu cum au procedat părinții respectivilor copii și vă voi spune și vouă, dar nu vreau să vă influențez deocamdată. Și da, sunt trei cazuri reale și recente.

Continue reading Copii mari, probleme mari

Traiesc

Da, mai devreme sau mai tarziu trebuia sa se intample si asta, nu mai am timp de blog. Deloc.

O fi de la programul infernal care ma tine departe de casa cel putin 13 ore zilnic, o fi de la vremea care nu-i tocmai cea mai favorabila, o fi de la stresul pe care l-am avut odata cu plecarea fetelor in Germania (nu-mi vine sa cred ca nu v-am povestit nimic despre asta).

Ma gandeam ieri ca aproape in urma cu un an am incetat sa mai comentez pe bloguri din lipsa de timp. Citeam, dar alegeam ca in loc sa comentez pe unde-mi venea sa zic cate ceva, sa scriu cateva vorbe aici la mine. Stiti voi, sa-mi aduc aminte cand voi fi batrana si senila, c-am trait.

A trecut de atunci un an si iata ca a venit vremea in care abia daca mai scriu aici. Mi-e greu si sa activez diacriticile pe tastatura. Pentru ca mi se pare o pierdere de vreme, voi (si mai tarziu si eu) veti intelege ce am vrut sa spun azi si fara semne de punctuatie.

Continue reading Traiesc