Când eram copil aveam convingerea că oamenii mari nu cad. N-au cum, sunt mari, așa gândeam. Nu mă judecați aspru, eram o copilă împiedicată, cu oase tari, ce spera că odată cu trecerea timpului va rămâne mai mereu în picioare. N-a fost așa, cad și acum de nu mă văd. Mai ales în casă. Mai ales pe scări. Mai ales noaptea. Nu râdeți!
Anul ăsta nu s-a întâmplat. E drept că n-au trecut nici 20 de zile din el, și încă n-am căzut prin casă. Dar am alunecat de două ori pe afară deja. O dată în prima zi de lucru, în fața întregii echipe de angajați, înainte de a apuca să le zic clasicul la mulți ani. Adică, l-am spus cumva în cădere. Ce să zic, oamenii au început lucrul foarte bine dispuși, că nu-ți vezi în fiecare zi șefa în genunchi în fața ta.
După nici zece zile a trebuit să merg să iau măsuri unor maeștri bucătari. Vreo 15 chefi, strânși de la mai multe restaurante într-un singur loc, la o anumită oră, ca să mă pot întâlni cu toți odată. Numai că fix în ziua aia, Sorin avea programare cu mașina la revizie și cum eu de taxi n-am auzit, am plecat pe jos la întâlnirea mea cu bucătarii. La nici 100 m de casă (adică pe strada noastra, frate), am alunecat pe o pojghiță de gheață și m-am proptit într-un genuchi. Am simțit o durere ascuțită până în urechi și am vrut să urlu, dar m-am abținut. M-am uitat la pantaloni și-am văzut că n-au nimic. Pe mine mă durea genunchiul de muream, iar pantalonul era intact. Am făcut doi pași și-am simțit și-n vârful degetelor și pe spatele limbii durerea, dar faptul că 15 oameni foarte ocupați se adunaseră undeva să mă aștepte pe mine să le iau măsuri m-a făcut să trec peste tot și să merg mai departe. Pe jos. Tot nu m-a dus capul să chem un taxi.