Oamenii care muncesc se bucură altfel

Vă spuneam că zilele astea am ca obiectiv semi-secundar să rezolv treaba cu pantofii de dans.

Atelierul de cizmărie la care i-am comandat, e pe undeva pe la Diham, bine ascuns în spatele unor blocuri. Ca în orice cizmărie (nu știu de când n-ați mai intrat voi într-una) e și acolo plin de încălțăminte veche care se vrea refăcută, de bătrâni refuzați politicos atunci când cârpirea pantofilor ar fi mai costisitoare decât achiziția altora noi (era ieri o bătrânică, care voia așa multe lucruri să schimbe la niște ghete, că la un calcul simplu a ieșit un deviz de 135 lei. Doamna de la ghiseu a îndemnat-o să meargă să-și cumpere niște ghete noi, ceea ce mi s-a părut de bun simț, decât să-i ia banii ăia pentru înlocuit pielea celor vechi și refăcut talpa 🙁 ).

Hai că m-am pierdut în amănunte. Ideea e că oamenii ăia (soț și soție) țin în picioare cizmăria asta și o fac excelent. Ei fac pantofii de dans pentru mulți dansatori din București. Lumea intră și iese de la ei din magazin, mai ceva ca de la farmacie. Din ce-am văzut, se lucrează cu mare drag și nu se duc oamenii cu vorba. Cizmăria e deschisă, ca să vă faceți o idee de cât de mult se lucrează, de la 8 dimineața până la 20,00-20,30 seara. Când am auzit mă gândeam la noi și la atelierul nostru de croitorie în care și noi lucrăm zi lumină, numai că măcar suntem tot timpul acasă.

Ceea ce m-a făcut pe mine să vă povestesc azi despre cei doi soți de la atelierul de încălțăminte, e faptul că ieri, atunci când eram noi acolo (până la urmă sandalele Iuliei le luam abia azi că au trebuit făcute câteva modificări la ele) doamna cizmăriță a primit câteva telefoane de felicitare la care ea răspundea bucuroasă, dar ușor stânjenită. Eu, perspicace cum mă cred, îmi dau seama că doamna aniversează ceva și la plecare vreau s-o felicit. Îmi spune, cu o față pe care se citea fericirea amestecată cu înțelepciunea omului care știe cât a muncit să-și poată permite asta: Nu-i ziua mea, dar azi ne-am luat prima noastră mașină și suntem atât de mândri și fericiți că am putut face asta…

Am simțit că-i înțeleg bucuria mai bine decât mulți alții.

 

(Visited 52 times, 1 visits today)
Marmotica

Ce frumos! Stiu cum e atunci cand iti iei prima masina, am reusit si noi in noiembrie dupa multa chinuiala si la 4 luni dupa ce o luasem tot nu imi venea sa cred. Mi se parea un vis.
Foarte faina treaba cu cizmaria, chiar am cateva perechi de pantofi la care am nevoie de flecuri si e si in apropiere de locul de munca, deci super.

Marmotica

Daca m-ai vedea in uichend cum stau pe langa ea. O spal, sterg bordul cu precizia unui artist si de multe ori imi vine sa stau asa in ea pur si simplu, sa ma bucur .. Si nu e cine stie ce, e o buburuza destul de veche, dar e a mea si sentimentul asta e minunat, mai ales ca am muncit pt ea.

dojo

Spre deosebire de alti norocosi si eu mi-am luat masina destul de tarziu (la 30 de ani), DIN BANII MEI. Am dat 3000 de euro avans si restul in 4 ani, timp in care tot eu m-am stresat cu asta. Cand m-am dus sa o iau de la dealer, simteam asa ca ma ia cu lesin. Ma uitam la masina perfecta din curte (cea pe care stiam ca o voi conduce de acum inainte) si nu-mi venea sa cred ca e A MEA. Lucrurile pentru care muncesti te bucura cel mai mult.

Sa aiba parte de ea si de multe alte bucurii 😉

Cristina

Am permis de la 18 ani si am refuzat sa conduc pana si masina de familie. Deci a-mi cumpara o masina nu va fi EVER in plan. Insa, prima data cand am pus piciorul in Atena a fost magic. Si sper sa o mai fac, curand.
Deh, fiecare cu ale lui.

Eu am un pantofar lg casa dar ma tot codesc sa duc niste sandale (tb sa imi repare tocurile).

cosmin

Intradevar, lucrurile pentru care muncesti te bucura cel mai mult pt ca in ele consta satisfactia dea a realiza ceva prin propriile forte. Sa o stapanseaca sanatoasa. Eu inca sper la o masina 🙂

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.