Bunica şi calculatorul

Acum vreo două săptămâni a venit în vizită la noi bunica fetelor, de la ţară.

 Eu mă bucur mult că fetele au o bunică la ţară. Este  vorba de mama mea, cea care mi-a spus într-o zi că vrea să-i tipăresc blogul ca să-l citească şi ea. 😀  Ai mei au stat toată copilăria mea la oraş şi acum la pensie, a lor nu a mea, şi-au construit o căsuţă cu verandă şi pridvor,  în satul în care s-au cunoscut. Romantici ăştia bătrâni, ce să zic…

Cât mama a stat la noi, fetele au fost pe ea cât au putut de mult. În timpul în care ele erau la şcoală, bunica respira. În perioada asta de respiro, mama s-a aşezat într-o zi pe scaun în faţa calculatorului şi a încercat să facă ceva. E de la sine înţeles că în afară de momentele în care îl şterge de praf, bunica n-a pus niciodată mâna pe calculator, deşi n-ai zice că-i aşa bătrână.  A fost , în schimb, atentă la felul în care foloseam noi maşinăria fără de înţeles  şi a stiut că trebuie să mişte de mouse.  I s-a deschis în momentul următor o pagină de poveste frumos ilustrată ,  lăsată pornită probabil de copilul Iulia, care butonase înainte de  a pleca la şcoală. De poveste i s-a părut bunicii iniţial, dar şi-a dat seama imediat că pe ecran erau nişte cerinţe de aritmetică, e drept, uşoare pentru bunici.

Nu ştiu cât timp a petrecut mama uitându-se prin magic desktop ( da, s-a descurcat, dar ce pretenţii să avem  când şi copiii de 3-4 ani se descurcă cu softul asta?). 

Eu povestea asta am auzit-o seara târziu în ziua respectivă din camera fetelor unde bunica stătea la poveşti cu nepoatele.  Am tras cu urechea la discuţie, aşa cum îi stă bine unei mame care se respectă. 😀

Iulia: Aşa buni, şi cum te-ai descurcat?

Mama: M-am descurcat usor, am rezolvat ce era de rezolvat şi abia după asta am avut voie să mă joc.

Iulia: Şi te-ai jucat?

Mama: Da, sigur ca m-am jucat…a fost foarte distractiv. 

Iulia: Ah, buni, din păcate cred că programul ăsta e defect.

Mama: Cum aşa?

Iulia: Păi, dacă pe copii nu-i lasă să ajungă pe paginile pe care n-au voie, pe bunici de ce îi lasă să se joace? Nu-i corect…

Sonia (somnoroasă): Lăsa-ţi mă, că ne lămureşte mami mâine.

Vă e clar că m-am prefăcut  a avea de dus ceva la ele în cameră şi mi-am făcut întâmplător apariţia în mijlocul lor.  Le-am spus aşa direct şi pe un tot destul de grav:

Dragele mele, joaca nu-i numai pentru copii, aşa cum nici pericolele de pe internet nu vă  pândesc doar pe voi. Şi noi, cei mari, putem fi înşelaţi sau furaţi pe internet, şi noua ni se pot intâmpla multe lucruri suparătoare, dar chestia  care ne fereşte pe noi de asemenea pericole, şi  pe care ne place să credem că o căpătăm cu toţii odată cu vârsta,  se cheamă discernământ. Aţi înţeles?

Ele se  uitau toate trei la mine ca la televizor.

Sonia: Mami, tu ai ascultat la uşă?

(Visited 128 times, 1 visits today)

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.