Tata:
– Voi doi (eu si fratele meu, Laurenţiu) nu ieşiţi afară la joacă, pâna nu e curaţenie lună la voi în cameră.
Noi, cu capetele plecate şi feţele triste, intrăm în cameră şi privim resemnaţi dezastrul. Totul era cu susul în jos, adică paturile nefăcute, hainele curate amestecate cu cele murdare erau prezente la tot pasul (la propriu), cărţile şi caietele într-o dezordine de nedescris pe birou, pe scaun, pe pat… perdeaua era desfăcută din câteva cleme, cănile cu laptele de seara stateau stinghere pe marginea mesei, iar asta era doar ce se vedea, la o simplă aruncare cu privirea.
Nimic nu amintea de faptul că cu doar 24 de ore înainte camera abia fusese amenajată. Nimic. Poate doar lipsa prafului vizibil, dar cine să mai caute urme de praf în aşa dezastru. Fusesem ca două mici termite care văzându-se într-un loc numai al lor, frumos amenajat, dăduseră frâu liber bucuriei şi se alelesese praful de tot. Sau aproape de tot, pentru că încă se mai putea face câte ceva.
Tot ce-i mai bun în lume, noi vrem să ajungă la voi.
Copila îi spune mamei un secret, ferindu-se de privirile indiscrete ale celor din jur:
Condiţia de mamă îţi dă dreptul să n-ai habar la ce urmează să facă copilul tău în următoarea parte din zi, săptămână, lună, an…
Ieri eram cu maşina prin oraş, cu treabă. Multă treabă. Telefoanele sunau, clienţii cereau, furnizorii nu aveau, şoferii ceilalţi erau cel puţin la fel de grăbiţi ca mine.