Am vrut ca azi să uit de blog (așa cum am făcut și ieri, deși el ar fi meritat o aniversare, a împlinit 3 ani de .ro și trebuia să-i fac măcar un tort 🙁 ), numai că azi n-am mai putut. Face atât de mult parte din mine, încât am lăsat la o parte partida de căcat călcat rufe care mă așteaptă (am două coșuri pline, trebuie să fac ceva cu ele urgent) și plimbarea cu bicicleta proaspăt coborâtă din pod, pentru a scrie câteva cuvinte aici.
Am o bună dispoziție de zile mari, e probabil de la primăvara-vara de afară, dar nu numai. Mă bucur că am terminat cu bine aglomerația de comenzi (mai sunt, dar pe astea le putem face în ritmul nostru obișnuit, nu pompieristic cum am făcut în ultimele două săptămâni, când am făcut din noapte zi și din odihnă câmp de bătălie). Mă bucur că am timp să desenez, să scriu (eu tot mai scriu la cartea asta, sper ca într-o zi s-o pot publica), să mă plimb cu bicicleta, să joc remi cu prietenii, să plantez flori și să mă bucur de soare.
Zilele sunt parcă din ce în ce mai frumoase, vacanța se apropie cu pași mai repezi decât credeam (asta nu-i tocmai bine, că mai sunt ceva bănuți de strâns), ne-am făcut planuri mai amănunțite referitoare la Turul Europei cu cortul și suntem foarte mulțumiți de ce a ieșit pe hârtie, sperăm numai ca socoteala de acasă să fie măcar pe aproape cu ceea ce se va întâmpla în târg.
Dacă mă întrebați pe mine, concertele trebuiesc susținute în aer liber sau în săli în care sa se poată sta în picioare, cum e de exemplu Sala Polivalentă. Dar cum nimeni nu m-a întrebat pe mine, am fost aseară la un concert la Sala Palatului. Am găsit acolo o sală arhiplină, adusă aproape în extaz de trupa Lala Band, o gașcă de adolescenți deveniți peste noapte idolii copiilor și adolescenților din Romania, veniți parcă cu toții la concert. Dar nu despre copiii vreau să vorbesc, ci despre comportamentul adulților în sala de spectacol.