Ca orice copii normali si fetele mele asculta muzica.
Daca acum cativa ani cutiutele muzicale erau preferatele lor, acum gusturile s-au mai schimbat si le place Loredana, Rebelde si alte chestii de genul acesta.
Aseara ascultau melodia asta. Le-am intrebat cine o canta si mi-au raspuns:
Sonia: Mami, şcoala noastră dă faliment.
Eu: Ei na!
Iulia: Da mami, ne-a spus nouă doamna directoare.
Eu: Cum mă să dea faliment, ce şcoala e firmă?
Sonia:A zis ca, dacă la anu’ nu sunt mai mult de 500 de elevi înscrişi, ne închid ăştia şcoala şi pe profesori îi concediază.
Moș Crăciun le-a adus până la urmă fetelor ceva ce ele își doreau foarte tare. Toți copiii de pe stradă sau de la școală aveau deja. Ele ne-au făcut capul mare cu chestia asta și ca orice copii care-și urmăresc interesul, pana la urma au reușit.
Hai să vi le arăt în momentul în care au desfăcut cadourile:
Niciodata nu avuseseră un brad al lor. O singură dată, la câteva zile după Crăciun, le adusese tata un brad luat de pe stradă, cu crengile cam chele, dar încă verzi. Probabil niște oameni mai bogați l-au ținut doar pentru a avea unde să-și pună cadourile în seara de Crăciun. Sărmanul brăduț! Noroc că tata s-a gândit la copilașii săi, care s-ar bucura de brad până târziu în ianuarie… Bineînțeles că n-au avut globulețe sau beteală, însă l-au împodobit cu cârpe și cartoane. Din cârpe au făcut niște păpușele mici pe care le-au prins în pom cu ață și din cartoane au decupat steluțe, le-au colorat cu creioanele de școală și au ieșit foarte, foarte frumoase. Brăduțul l-au pus în sufragerie și multe seri au stat în iarna aia lângă el, spunând povești închipuite de ei, nu citite dintr-o carte. Dar asta a fost demult, pe vremea când tata încă trăia.
Anul acesta mama le promisese nu numai brad, ci și ceva cadouri sub el. Era primul an, dupa mult timp, când mama avea servici. Se angajase în vară la o firma de croitorie iar lor le mergea acum mai bine. Fiecare bănuț era drămuit și cheltuit cu grijă, însă mama le-a promis daruri pentru fiecare de Crăciun. Copiii știau că Moș Crăciun e mama și poate șefa și colegele ei de serviciu, așa că nu i-au scris scrisoare, ci i-au spus pe rând mamei dorințele lor.
Monica, cea mai mica dintre ei, i-a cerut moșului un ghiozdănel de gradiniță ca cel al Mirunei, prietena ei. Robert, baiat mare de acum, ajuns deja în clasa a doua își dorește un hanorac cu glugă, iar Ramona, cea mai mare dintre frați, o copilă în clasa a cincea abia, vroia ceva cu adevarat măreț: o mașină de făcut pâine ca cea pe care a văzut-o la televizor într-o reclamă. Mama le-a spus întotdeauna că dacă au pâine pe masă și sunt sănătoși, restul se rezolvă toate. Sănătoși erau dar se mai întâmpla ca uneori să nu le ajungă pâinea. Copila văzuse mașina minune și credea sincer că aia va rezolva pentru ei problema pâinii.
Buna dimineata la Mos Ajun si maine cu bine, la Mos Craciun!
Vine Craciunul. Atat am vorbit despre el, ca nu-mi vine sa cred ca-i aproape gata sosit si va trece mai repede decat vom avea noi timp sa mancam sarmalele din oala mare, toba si piftia.
Nimic nu se compara insa cu asteptatrea copiilor. Il asteapta pe Mos, parca pe masura ce trec anii, cu asteptari mai mari. Ma intreaba la ce ora vine Mosul, vor sa doarma sub brad, isi fac planuri inchipuindu-si cum s-ar juca daca primesc nu stiu ce jucarie… 😀 Ieri le-am prins cu ultima gaselnita in materie de asteptare. Au gasit un site care le spune cat mai e exact pana vine Mos Craciun si ce face el in momentul asta. Vreau sa va zic ca verifica din zece in zece minute starea lucrurilor, accesand site-ul cu pricina. Daca nu ma credeti, verificati.
Pana si eu astept cu mare drag sa le vad fețele in momentul in care vor gasi cadourile sub brad. Nici nu mai contreaza de unde a pornit obiceiul asta si cat va tine, important este ca noi il traim cu intensitate, cu bugete mai mici sau mai mari de la un an la altul.
Mama ne luase la fiecare câte o pereche de izmenuţe şi câte-o bluză de piele călduroasa. Ne îmbrăcasem cu ele şi stăteam în căldura artificială a bucătăriei de bloc, privind lung pe fereastră. Ningea. Ningea cum nu mai văzusem niciodată până atunci. Ne ţineam nasurile lipite de geamul aburit şi priveam afară la natura dezlănţuită. Şi-am fi rămas în poziţia aia mult timp, daca n-ar fi apărut din albul zăpezii, căciula roşie. Era jos, în faţa noastră. Acoperea un cap cu păr negru, drept si venea în completarea unui paltonaş gri. Apreschiurile albe şi blugii aduşi din Germania completau ţinuta. Nu mi-a fost greu s-o recunosc, era prietena mea, Corina. Era oarecum straniu pentru mine, ce căuta acolo?
Ea nu a stat ca noi la fereastra să priveasca ninsoarea, ea a ieşit afară să dea piept cu ea. Avea în mână un bulgăre cu care ne făcea semn să coborâm şi noi. “Haideţi afară! Se vede totul mai frumos de aici. Veniţi să ne jucăm cu zăpadă!” Ne-am întors feţele către mama, care trebăluia prin bucătărie şi i-am cerut voie să ieşim la joacă. A încercat să ne oprească, ne-a spus că-i vreme rea, că e mai bine în casă, însă n-a fost chip. S-a înduplecat mai ales când a văzut fesul roşu. Ne-a îmbrăcat bine şi ne-a spus să fim cuminţi. “Când veţi simţi că vă e frig să veniţi în casă.” a mai apucat să strige în urma noastră. Nu, nu era la modă ca parinţii să iasă cu copiii afara la joacă. 😀
Odată ajunşi în stradă, am realizat că zăpada e mult mai reală de cealaltă parte a geamului. Ne-am jucat până s-a înserat, fără să simţim o clipă frigul. Am făcut oameni de zăpadă, canapele din zăpadă, derdeluşuri şi gheţuşuri, bătăi cu bulgări şi în tot timpul ăsta, a continuat să ningă. Aveam 9 ani. A fost cea mai frumoasă zi petrecută în zăpadă, pe care mi-o amintesc. O urmează la mică distanţă, ziua în care am învăţat să schiez, dar asta e altă poveste. 😀
E linişte. Casa încă se odihneşte după agitaţia din zi. Zorii mijesc şi încearcă să-şi facă loc prin sticla ferestrei, pentru a ajunge la obrazul curat de copil, pe care ar trebui să-l mângâie uşor înainte de trezire. Copilul, mai şmecher ca zorile, deschide brusc ochii ca şi cum el ar fi fost treaz de mult şi priveşte geana de lumina cu îndrăzneală.
“Trezzzireaaa, o nouă zi începe, strigă micuţa cu toată puterea. Trezzzireaaa.”
De undeva din casa se aude o uşa scârţâind. Cineva i-a auzit strigătul şi se grăbeşte spre ea. E mama, care se aştepta ca fetiţa să se trezească devreme azi, dar nici chiar aşa. Era abia ora cinci. Când intra în camera copilului, acesta stătea pe marginea patului şi ascundea ceva sub plapumă.
Mama încearcă uşor să o convingă să-i arate ce ascunde, gândindu-se că e vorba de motănelul de pluş pe care fetiţa se angajase să-l crească mare. 😀 Copilul îndărătnic nu se lasă înduplecat şi lumina jucăuşă din privire capătă valenţe de scânteie. “Nu mami, nu-ţi pot alăta, că te supeli.” Femeia zâmbeşte crezând că nimic nu o mai poate surprinde. Îşi roagă fiica să mai doarmă puţin până va pregăti ea micul dejun. Copilul acceptă surprinzător de uşor şi se lasă încet pe spate, fară a scoate de sub așternut mâna în care ţinea ceva ascun.
Mama renunţă la a mai afla ce ascunde copila şi pleacă spre dormitorul său cu gândul că va mai dormi cel puţin o oră până să se apuce de pregătit micul dejun. În spate i se pare că se aude un sunet ciudat. Un sunet care n-ar trebui să existe într-o casă civilizată şi curată ca a lor. Se aud şi nişte chicoteli de copil, dar astea i se par normale. Se întoarce totuşi şi încearcă să privească înspre patul copilului prin fereastra camerei care dădea spre hol. Lumina nu era tocmai bună pentru operaţiunea de spionaj pe care avea de gând să o întreprindă. Miji ochii şi reuşi să vadă. Fetiţa se juca cu ceva viu pe plapumă. Nu era căţel, nu era nici pisică. Femeia privea siderată la jocul copilului şi nu reuşea să facă nicio mişcare. Aşa ceva nu era cu putinţă. Nu la ea în casă.
Cu ce credeţi că se juca copilul? Şi nu, nu-i ce veţi gândi prima dată. Era exact ca aici, doar ca în povestea noastră în locul băiatului e o fetiţă: Continue reading Jucăria vie
Aseară am fost la Carrefour să mai cheltuiesc nişte bani. Glumesc. Le-au rămas fetelor ceva bani din excursie (da, m-am mirat si eu), cum Sonia s-a hotărât să-şi ia ghiozdan nou şi Iulia o păpuşă nouă, am purces la cumpărături.
Până şi-a ales Sonia ghiozdan eu aproape umplusem caruţul cu mâncare (de post). Şi-a găsit în final ceva pe placul ei pentru care să-i ajungă şi banii, ba chiar i-a mai rămas ceva şi pentru nişte haine de păpuşă. Iulia şi-a găsit şi ea un bebeluş cu cădiţă şi oliţă 😀 şi chiar dacă eu le tot spuneam că ele acum îs mari şi n-ar mai trebui să-şi dorească păpuşi, tot degeaba, n-am cu cine.
Cu ocazia scurtei vizite la magazin am revăzut şi aparatul foto pe care mi-l doresc de nu mai pot, dar încă nu am strâns bani suficienţi 🙁 şi cu inima oarecum împăcată, că el încă nu-i scos din fabricaţie, am ajuns la case.
După o mini-vacanţă de o saptămână, azi fetele s-au dus din nou la şcoală. Cei mari, adică clasele 5-8, au învăţat şi săptămâna trecută. De când cu frica de gripă, în fiecare dimineaţă la intrarea în şcoală, elevilor li se dă pe mâini cu o soluţie albă care ustură rău la început şi miroase de numa. L-am întrebat pe puştiu care ne spunea asta, dacă trece mirosul repede şi el mi-a răspuns: “Nu cred că trece, dar în 5 minute te obişnuieşti cu el.”
Ne-a mai spus că elevilor li se mai dau la intrarea în şcoală şi măşti. L-am întrebat dacă stau cu ele pe gură în clasă şi mi-a raspuns: “Numai în pauze când dansăm ca Michael. ”
Abia aştept să vină azi fetele să-mi spună dacă şi doamna învăţătoare poartă masca. Asta am uitat să-l întreb pe puşti. 😀
![S42000181-198x300[1]](https://www.toane.ro/wp-content/uploads/2009/11/S42000181-198x3001.jpg "sonia")
