România în carantină – Covid-19 în libertate

Azi 25.03.2020 la ora 12 la radio a cântat imnul și România a intrat pentru prima dată de când sunt eu pe lume, în carantină. Asta înseamnă că nu mai putem ieși din casă decât pentru nevoi de strictă necesitate (cu declarație scrisă în avans în care să precizăm pentru ce ieșim) și pentru a merge la serviciu, noi ăștia care nu putem lucra de acasă.

N-am o poveste de spus deși aud, citesc și trăiesc multe cu care nu ne-am mai întâlnit, vreau doar ca peste 20 de ani să îmi amintesc că în 2020 aveam laptop și venise Covid-19, în vizită sper, în România.

Mai jos e tabelul cu situația mondială în dimineața zilei de 26.03.2020. Par puține cazuri noi și decese noi, dar abia a început ziua. 🙁

Continue reading România în carantină – Covid-19 în libertate

O poveste ca oricare alta

A fost odată ca niciodată o familie netradițională care avea doi copii. Unul al mamei, altul al tatălui (adoptat cumva de acesta pentru că trăise pe vremuri cu mă-sa).

Copilul mamei era exemplar. Nu numai că avea note bune, dar avea prieteni mulți și făcea proiecte frumoase cu care avea succes. Copilul tatălui învăța și el bine, avea și câțiva prieteni gălăgioși și ofticoși, dar nu făcea proiecte. Lui îi plăcea mai mult să strice proiectele urâte ale celorlalți copii. Copiii învățau în aceeași clasă, aveau aceeași învățătoare, dar nu stăteau în aceeași bancă.

Continue reading O poveste ca oricare alta

Colectivul, un Mihăilești mai mare

Au trecut patru ani și îmi amintesc ca acum noaptea dintre 30 și 31 octombrie 2015 când, în loc să fie pentru mine și ai mei una de sărbătoare, a fost (și va fi la fiecare aducere aminte) un coșmar cu care nu cred că mă voi împăca vreodată. Mărturisesc că nu am avut tăria de a mă uita nici măcar câteva secunde la filmul cu primele minute din intervenția de la Colectiv care a apărut zilele acestea. S-au spus deja destule vorbe în acești 4 ani, problema noastră e cu faptele.

Am recitit dintr-o întâmplare zilele trecute desfășurarea evenimentelor de la Mihăilești, din 2004. Da, au trecut 15 ani de atunci. Să ne reamintim.

Pe 2 mai 2004, în jurul orei 5, şoferul unui camion aflat în proprietatea firmei Mihtrans, care efectua un transport de azotat de amoniu în numele companiei Ney Transport pentru Societatea Agricolă Beearsen, a adormit la volan: camionul a ieşit de pe şosea şi a luat foc. La faţa locului au ajuns în primă instanţă şeful de post din comuna Mihăileşti şi mai mulţi săteni. Au fost anunţaţi şi pompierii, care s-au deplasat cu două autospeciale. În momentul în care echipele de pompieri se pregăteau să stingă incendiul, s-a produs deflagraţia. 18 persoane şi-au pierdut viaţa, iar 13 au fost rănite. Între victime se aflau şi doi jurnalişti de la postul Antena 1. De asemenea, au fost afectate mai multe gospodării şi au fost distruse culturi agricole.

Continue reading Colectivul, un Mihăilești mai mare

Părinții mei nu s-au sacrificat pentru mine

Și nici eu nu mă sacrific pentru copiii mei! Mi-a fost întotdeauna milă de oamenii care spun că ei au renunțat la multe pentru copii, că și-au sacrificat cariera, nu și-au urmat visurile și mai știu eu ce, pentru mogâldețele de oameni pe care-i aveau în grijă. Așa ceva…

Tot ce-au făcut ai mei pentru mine (și-au făcut multe, că-s cei mai buni părinți de pe Pământ) au făcut pentru că așa au vrut ei. Că așa au ales. N-am știut niciodată că a fost un sacrificiu. Nu mi-a spus nimeni. Mi s-a părut că fac ceva natural, din inima, fără regrete.  Ai mei au vrut, ca mai toți părinții, tot ce-i mai bun pentru copilul lor. Și-au dorit pentru mine o viață frumoasă, pe care să mi-o pot alege eu și în care ei să dea o mână de ajutor. Asta s-a și întâmplat. Cu multă dragoste reciprocă, cu alegeri bune făcute și de ei și de mine.

Asta fac și eu cu copiii mei. N-am avut niciodată, dar absolut niciodată sentimentul că m-am sacrificat.

Continue reading Părinții mei nu s-au sacrificat pentru mine

Îmi trebuie fier de călcat

Îmi trebuie fier de călcat. Cum procedez?

Nu-i ca și cum n-am avut niciodată un fier de călcat. Din contră. Am două mese profesionale de călcat, sunt în atelier. O vreme am mers acolo cu hainele din casă să le calc. Până m-am săturat de drumul ăsta și am renunțat. La călcat. De tot. Aproape de tot, că sunt chestii pe care nu le poți îmbrăca necălcate, oricât de frumos le-ai usca.

În fine, îmi trebuie un fier de călcat pentru casă, numai că nu pot cumpăra orice pentru că m-am învățat cu stațiile alea profesionale și n-aș vrea să trec la ceva cu multe clase mai jos. Așa că iau în calcul următoarele:

  1. Ce haine am de gând să calc? Calc în casă totul, sau pentru cele mai sofisticate merg în continuare în atelier? Am hotărât că vreau să calc totul în casă, așa că vreau un fier care să meargă ok și la lână și la mătase și la jeanși. Știți voi, talpă SteamGlide, autocurățare, anticalcar și tot ce trebuie.
  2. Unde țin fierul de călcat? N-am cine știe ce loc la dispoziție, dacă aveam îmi luam masă de călcat statică, așa că trebuie să mă gîndesc la dimensiuni cât mai compacte și la un design care să nu-mi strice feng shui-ul din cameră. Adică să se potrivească. Da, frate, mă interesează și culoarea.
  3. Îl voi folosi doar eu sau și fetele vor avea nevoie să-l folosească? Acum că fetele au crescut, sigur îl vor folosi și ele. Practic asta e cel mai important motiv pentru care îmi iau fier de călcat în casă, ele au nevoie în fiecare zi de ceva călcat și vor să-și calce singure hainele.
  4. Am buget am pentru a achiziționa o jucărie din asta? Trebuie să am, altfel nu mai aduceam aici discuția.

Continue reading Îmi trebuie fier de călcat

După două săptămâni

Din respect pentru cele 55 kg pe care le am (dar nu se văd din cauza altor 15 kg care le acoperă) mi-am făcut abonament și la sala de fitness.

Cum după festinul de Crăciun și Revelion m-am cântărit și am dat cu ochii de fix aceeași greutate pe care o aveam în urmă cu o lună când am început antrenamentele de aqua gym, am considerat că nu-s suficiente două ore de exerciții în apă pe săptămână și am plusat cu sala de forță, unde m-am împrietenit cu bicicleta, banda și încă vreo două, trei aparate.

De la începutul anului am fost la sală câte o oră aproape în fiecare zi, n-am lipsit la nicio ședință de aqua gym și am bagat și înot (câte 5 lungimi de bazin de 2 ori/saptamana). Sper să mă țină și tind să cred că așa va fi, mai ales că avem acum abonament full family (adica toți 4) la sală, bazin și saună, pe care n-am încercat-o, nu mă omor după ea, sper să-mi povestească Ioana.

Continue reading După două săptămâni

A mai trecut una

Daca vrei să nu bagi de seamă cum trece timpul, săptămânile, lunile, anii, te rog să ai în vedere regulilor de mai jos:

  • nu lăsa un weekend să treacă fără să iei toată casa la mână, aspirat, spalat, scuturat… știi tu;
  • dacă totuși duminică pe seară ai terminat treaba, culcă-te devreme, mâine e luni și ai treabă;
  • Luni nu rezolva treburile importante, ai timp de ele în timpul săptămânii, pierde vremea, vezi un film, lălăi-o la muncă, asta va fi singura zi bună din săptămână;
  • Marți intră tare în probleme și nu lăsa nimic pe mâine, ascută la mine, săptămâna e pe sfârșite;
  • Miercuri aveți ședința aia importantă, stai cu inima-n gât până se întâmplă. Seara acasă vrei să te relaxezi, dar ai uitat să-ți plătești facturile și bagi o sesiune prelugită de plăți online.
  • Joi ai program cu copilul, deși aștia la muncă au proaspătă în minte ședința de ieri și pun chestii noi în aplicare. Te bulversează complet și după-amiaza ta cu puștiul se transformă într-o semi-corvoadă. Până la urmă reușești să te relaxezi când mergi la culcare. Mai e o zi și ești din nou în weekend.
  • Vineri în loc să te bucuri că urmează două zile libere în care te poti ocupa în voie de prima regulă din înșiruirea asta, îți dai seama că a mai trecut o săptămână și nimic, dar nimic notabil nu s-a întâmplat. Așa că ai grijă ca săptămâna viitoare să nu-ți lipsească din program următoarele:

trece timpul      Doar nu crezi că o să te învăț eu ce să faci tu ca să ai o viață frumoasă pe care să n-o simți trecând degeaba. Știi tu mai bine chestiile astea. Ok, dacă le știi, spunele tare să te aud și eu. Că poate bag la cap câte ceva. 🙂

Continue reading A mai trecut una

Ce faci când nu mai știi ce să faci

Te ridici de la birou, îți întinzi brațele deasupra capului și faci câțiva pași.

În stînga ta e o ușă pe care ieși nu înainte de a te apleca spre măsuță și a-ți lua cu două degete telefonul. Odată ajuns afară te așezi cu picioarele sprijinite pe scaunul de față începi să butonezi telefonul fără butoane.

Verifici mailuri, facebook, ba chiar și twitter. Nimic nu te mai mulțumește. Nici măcar vremea. Dacă e cald, de ce e cald, dacă bate vîntul, de ce bate, că-ți clatină umbrela, dacă plouă te vezi nevoit să reintri în casă și undeva în fața televizorului cercul se închide, că doar de acolo te ridicasei cu câteva minute mai devreme.

The end

Facem sa fie bine

imagine blogDe azi scriu. De azi scriu. De azi scriu. De azi scriu….

Gata, cred că am înțeles, de azi scriu.

Avem un început de decembrie confuz. Nu știu exact cum vor fi sărbătorile astea și n-am nicio idee despre ce vom face de Revelion. În jur nimic nu-i sigur. Poate nici nu-i bine să fie. Poate nu trebuie să așteptăm nimic. Poate e nevoie să trăim fiecare zi, pentru că, nu-i așa, viața e grea, dar trece

Continue reading Facem sa fie bine

Iertati-ne, copii!

Am 43 de ani și scriu plângând.

Suntem o generatie de lași. O generație a speranței deșarte, a șansei irosite, o generație fără lideri, fără țeluri și cu multe așteptări. Ne-au castrat curajul și ne-au omorât inițiativa. Indiferent ce a făcut și cum a reușit fiecare din noi să se descurce în mini-universul personal, noi, ca generație suntem niște ratați. Ei au fost mai tari ca noi. Are cineva curajul să mă contrazică? … Despre asta vorbesc.

Avem azi o generație de tineri curajoși. Îmi aduc aminte că așa eram și noi. Numai că undeva, cândva, cineva ne-a confiscat energia și și-a bătut joc de curajul nostru. Iar noi, exact ca cel mai prost din curtea școlii, am lăsat capul jos și acolo îl ținem și azi. Și știți ceva? Nu cred că-l vom mai ridica vreodată. Păcat. Aveam niște fețe frumoase și multe, multe lucruri de spus.  Dar am ajuns să fim doar o generație de prisos.

Iertați-ne, copii! Din vina mea și a celor din generația mea sunteți voi azi puși în postura de a vă plânge prietenii, de a vă îngriji rănile, de a vă îngropa colegii și de a jura că voi nu veți fi niciodată ca noi. Aveți dreptate să vă fie azi rușine de părinții voștri. De noi. Am făcut totul să vă creștem într-o lume frumoasă, acasă. Atât am putut. Ne-a fost mai comod așa. Nu ne-am gândit că odată ieșiți din curte, capcanele de care nu ne-a păsat,  vă vor omorî.

Continue reading Iertati-ne, copii!